Calugarita condamnata la ani grei de detentie pentru propaganda religioasa

Eu ma numesc Pohrib Frasina, din comuna Matca, judetul Galati, nascuta în ’35, la 10 mai. Am fost noua copii la parinti, dintre care doi o murit de mici si-am ramas sapte mari, cu greutate multa, cu razboi, cu saracie, foamete, stabilizari de bani…eram multi si stateau parintii si plângeau ca n-avea ce sa ne dea de mâncare. Tin minte ca mama facea mamaliguta si când facea noi spuneam "Hai, mama, la masa", zâce "Eu am mâncat", da’ ea mânca lacrimi. Si noi la fel pe lânga dânsa, nu puteam sa nu plângem, când o vedeam ca nu mânca nici ea. Pân’ la vârsta de 11 ani, la 11 ani ne-am facut mai…m-am facut eu – adica, sunt cea mai mica din familie – m-am facut eu mai mare, la vârsta de 16 ani am plecat la manastire si m-am facut calugarita. Am stat trei ani în manastire, dupa trei ani de manastire o venit prigoana cu comunistii, cu Gheorghiu-Dej si ne-o scos din manastire afara. Am iesit afara, ne-o dus obligatoriu acasa…am iesit afara, am venit, am stat acasa trei ani de zile. Între astia trei alni de zile, eram de trei ori pe saptamâna chemati la Militie – cum era atuncea – ne duceam de trei ori pe saptamâna. Când o crezut ei ca s-o saturat de noi, ne urmarea ca sa nu plecam de-acasa sa facem propaganda de credinta pe undeva. Urmariti, lânga casa erau agenti secreti, în vecini. Dupa trei ani de zile, în data de 29 septembrie, eu mi-am facut casa, afara de parinti, alaturea parintilor. Si ce-o zâs mintea mea, asa cum eram eu în felul meu de una singura, am zâs: "Eu, când oi fi sa dorm prima noapte-n casa, o sa fac o noapte alba sa-i multumesc lui Dumnezeu ca sunt singura si-am deschis usa mea si deschid poarta mea". Da’ Dumnezeu, stiind neputinta omului – ca zâce acolo într-un loc în Scriptura, zâce "Sufletul este sârguincios, iar trupul neputincios" – nu…nu m-o lasat Dumnezeu ca sa stau în casa sa fac noapte alba, m-o chemat la Politie, zâs Militie. Si…si pe mine si alta maica. Ne-o tinut pâna dimineata la patru si jumatate în cercetari, în suturi, ca sa ne dezbracam de haina, purtam haina lunga si de asta-i închedica atuncea pe dânsii, da’ acusa câte fete sunt cu haina lunga nu-i mai închedica pe nimeni. Si…dimineata la patru si jumatate, mama toata noaptea o venit de trei ori la mine, la patru si jumatate vine iar din nou, atuncea eram cu lumina aprinsa si…ma striga la geam, zâce: "Tu, ce faci, ai venit?", zâc "Da". Ce…lamurire, zâc "Ne-o facut acte pentru judecata" "Când?" "Nu stiu, când va veni citatia". Am plecat la treaba, la munca, nu ne-o…nu mi-o pasat, nu ma interesa. Cam 20 octombrie în ’59, ne-am dus la Tecuci cu bagaj cu tot si nu ne-am mai întors acasa pâna dupa doi ani. Am facut cinci luni de zile puscarie în Tecuci si-am facut un an si trei luni în Husi; pentru ca am muncit, ne-o scos la munca si-am capatat conditionalu’ ala, ni l-o pus la socoteala ca drept facut restul. Am stat doi ani de zile fara doua luni în puscarie. Acolo amar, chin, nu ca acum. Era destul de greu, da’ n-aveam ce sa facem. Ne scotea la munca sarbatoarea, noi nu vroiam sa iesim, afara de duminici, duminicile nu ne scotea, da’ sarbatorile astea legale, deci Sf. Ilie, Sf. Petru, Sânta Maria-Mare, toate astea ne scotea la munca. Noi nu munceam. Vine într-una din zile comandantul si spune, zâce: "Obligatoriu sa iesiti la câmp, pentru ca daca vine cineva în control si va gaseste 33 de persoane-n casa , eu nu ma pot descurca. Una o doare capul, alta burta, alta picioru’, da’ pe toate ce le doare?!". S-apoi atuncea am plecat la câmp si stateam acolo gramada toate, povesteam din Vietile Sfintilor, din Scriptura, din Biblie, din toate astea, fiecare câte ceva. Statea sergenta majora lânga noi, stateau si sergentii care mai aveau timp, nu mâncam în ziua ceea nimic, ca zâceam ca daca nu munceste omul sa nu manânce, asa spune Scriptura. În timpu’ asta am facut o greva, în ziua de Sf. Petru si Pavel, în ’61 – n-am iesit afara la lucru, obligatoriu n-am vrut sa iesim. Si ce-o crezut unul dintre toti – era locotenent politic – ca poate sa ne contrazâca, sa ne doboare, da’ noi ne-am tinut tot, puterea lui Dumnezeu, nu noi. Ne-o scos în curte acolo sa ne ducem sa muncim gradina. Ne-o dus pâna la – zâs asa cum îi spunea înainte – grajd, la animale acolo, ne-o luat, ne-o dat sapele-n primire. Eu, îmi da sapa – eu eram sefa de echipa si de camera si de echipa maicilor toate care eram…la câmp. Mi-o dat sapa-n mâna, eu o ieu si-o pui deoparte, i-o mai da la una, o pune si-aceea lâng-a mea, o mai da la a treilea, o pune s-aia lâng-a mea. Am tacut din gura si zâce: "Fuga-mars în poarta". Când am ajuns în poarta înapoi, maioru’ ala politic îmi spune, zâce: "Da’ dumneata de ce nu fugi?". Eu, cum eram ‘nalta si subtire, zvelta, zâc: "Nu fug, pentru ca eu merg si ele fuge. Daca eu as fugi, atuncea o sa spuneti ca eu vreau sa evadez, da’ asa eu stau în pas cu ele". Maica Domnului mi-o luminat mintea, ca nu…nu le stiam. Multa carte n-am învatat, pentru c-a venit razboiul, o venit foametea, o venit toate necazurile pe capul parintilor si nu ne-o dat la carte mai departe sa-nvatam mult. Si atuncea ne-o bagat în poarta, ne-o bagat într-o cameruta mica acolo, zâce locotenentul politic, zâce: "Ada, îi spune la un sergent major, zâce, ada catusele si lanturile", zâc "Aduceti-le". Nu, din fericire, nici atât macar n-am luat, da’ rea de gura tot am fost, pentru ca sa-mi apar dreptul si credinta, nu pentru altceva. Si-o pus la doua catusele, noi astealalte toate, eram treizeci si una, toate strigam si bateam din palme: "Toate vrem catusi si lanturi, toate vrem catusi si lanturi!".

 Ramasesera ala care punea catusele la mâna, era negru, se facusera omu’ cela, nu mai stia, tremura tot si nu mai stia, când auzea un zgomot de-atâtea guri. Bun…Plecam în curte, sa ne duca la izolare; ne-a dus acolo, erau niste paturi suprapuse asa. Când am intrat acolo, eu…, ca pisicuta, fuga-fuga m-am suit în al patrulea rând de paturi. Acolo era un geam asa, nu-ncapea, cum ar fi un tablou de-ala asa, cu gratii multe, multe, doar sa ai un pic de aer sa nu mori. Auzim la usa: pac! pac! pac! – când intra maiorul politic. Da’ pân’am intrat la izolare, el striga din poarta de-aicea, zâce: "Cele cu catusele sa mearga la mijloc, sa nu le vada tâlharii", adica detinutii de la bucatarie. Dar eu am auzit si zâc: "Ce se-aude-acolo voce, nu stiu, ca n-am înteles ce s-o spus". Si-mi spune fetele, maicile. "Din contra, zâc, mergeti la margina, ca sa va vada lumea ce se petrece în socialista Românie", era atuncea Socialista Republica. Bun. Când am ajuns la…în camera, cum va spun, în timpu’ asta intra el. Eu eram catarata sus acolo. Da’ zâce: "Pohrib, da’ cu dumneata ce-i acolo?", da’ eu zâc "Domnu’ colonel…nu, domnu’ maior, zâc, va rog foarte frumos, eu m-am suit sa vad câta avere mi-o lasat tata-n urma". Parintii era morti. El când o auzit asa s-o enervat si-o apucat-o pe una de piept asa si-o scos-o afara, ce i-o facut, a strâns-o de gât, ce i-o facut nu stiu, c-o venit înapoi, era alba toata. Zâc: "Ce-ai facut, tu?" "Nu stiu, stiu ca mi-o dat o palma, da’ mai mult de-atâta…", da’ într-o fractura de secunda, n-o durat. Zâc "Nu-i nimica, las’ ca ies eu la raport". S-apai am facut un tambalau, o venit de pe la Iasi cei mai mari ai puscariilor, ne-o luat interviu, le-am spus ce se întâmpla, zâc "Ma, dac-am venit aicea, haina ne-ati furat-o, de pedepsit ne pedepsiti, noi n-am facut nici un rau, n-am batut pe nimenea, n-am pus foc la nimenea, pentru ce atâta rautate asupra noastra?" Da’, zâce "Dumneavoastra sunteti care nu iesiti la munca", zâc "Da’ uitati-va, acuma suntem încolonate pentru munca", "Da’ nu, zâce, nu iesiti si sarbatoarea", zâc "Nu m-ati întrebat asa, sarbatoarea desigur ca nu ies, pentru ca daca eu am venit aicea, îmi calc si credinta, mi-am calcat si vointa, mi-am calcat si buna dispozitie, libertatea, pentru ce, pentru o haina pe care ne-ati furat-o dumneavoastra? S-ar veni ca eu sa va dau în judecata, nu dumneavoastra pe mine". O stat ala asa si s-o uitat la mine, zâce "Ce-o fost parintii dumitale?", zâc "Parintii mei o fost doi oameni muncitori, o crescut noua copii, o dus tata plugul cu patru boi, cu doua brazde si mama o stiut sa tina casa. Asta o fost parintii mei". "Nu-i adevarat, dupa cum vorbesti dumitale, nu, nu se poate!" "Cautati la dosar si vedeti câta carte am" si am închis. Am iesit din puscarie în ’62…nu, în ’61, 1 august. O venit pâna atuncea în puscarie, o venit un procoror o zâs ca-i, era…si ne-o luat la întrebare. Când o auzit ca eu am fost calugarita: "Aaa, pai, zâce, dumneavoastra vreti asa si-asa…", o zâs el mai multe urât acolo. Eu când…zâc "Ati terminat, domnu’ avocat?", zâce "Da", "Îmi permiteti si mie sa raportez ceva?", zâce "Da". S-apai m-am luat si l-am spalat asa…cum Dumnezeu mi-o dat în minte, ca eu n-aveam de unde sa le stiu. Atuncea toti astia pe lânga dânsu’ care erau, plutonieri, sergenti, ce erau, tremurau toti. Zâce unu’, zâce "Pohrib, nu ti-e frica ca-ti face un raport si-ti taie pachetu’?", zâc "Pentru august sa-mi taie", ca stiam ca la 1 august plec, zâc "sa-l taie pe august". Asta era în iulie…iunie, "sa-l taie pe august". Asta sta asa si se uita la mine, zâce "Da’ ai curajul, ma!" "Da’ de ce sa n-am curajul, domn’e, daca ma batjocoreste pe mine fara sa fiu vinovata, pentru ce, ce…s-o mai recomandat înca sa spuna ca e om de 45 de ani, cu tâmpla alba, pacat, zâc, eu nu vorbeam în fata unui copil aceia ce-o vorbit el în fata mea". Bine…am venit acasa, în ’62 am trecut la colectiv. La colectiv munca si-ncolo si-ncolo si-ncolo. Dupa asta am muncit zece ani de zile la colectiv, sufeream cu spatele, hernie de disc, si-n timpul asta am ramas asa, cum m-am aplecat la o buruiana s-o ridic de la butucul de vie si-asa am ramas, nu m-am mai putut salta. Am venit acasa cu mare chin. Am intrat în spital în 15 iunie ’70 si-am iesit în 11 august, trei luni de zile. Dupa o saptamâna ce-am intrat în spital mi-o facut o injectie gresita, la coloana infiltratie si m-o paralizat si-am stat o luna de zile blana…unde-o vrut sa ma duca cu salvarea, cu targa, cu patura, cu ce m-o carat, eu n-am avut posibilitate sa merg pe picioare. Dupa o saptamâna de-asta m-o trimes la Galati la neurologie, acolo mi-au facut tratament 18 zile, toate analizele, toate minunile, mi-o facut radiografie la coloana si-o zâs ca trebuie sa ma duc la Iasi la operatie. M-am dus la Iasi la operatie, m-a operat o doctorita, tinea locul profesorului, Stanciu Aurora. Când m-o bagat pe masa de operatie mi-o spus, zâce "Fata, a mea esti!", zâc "Doamna doctor, ce vreti dumneavoastra". Într-adevar ca mi-a reusit operatia, am muncit de-atuncea si muncesc si-acuma, multumesc lui Dumnezeu si de multe ori zâc "As pleca de-aicea, da’ nu ma-ndur de biserica, ca numai Maica Domnului mi-o dat picioarele si pentru ea sa merg si pentru ea s-alerg, ca sa fac curat, sa fac sa fie frumos, sa fie asezat si sa fie toate puse la punct". Dupa asta am stat cinci ani de zile în pensie la colectiv cu 61 de lei, asa erau banii atunci. Dupa ce am terminat pensia, mai capatam eu poate un an-doi, da’ am zâs ca nu vreau sa manânc banu’ nemuncit, las’ sa ma duc sa muncesc.

Am plecat în Timisoara în ’74, 1 noiembrie, la Mitropolia care se vede acuma, ca, daca sunteti din partea aceea, poate ati trecut pe-acolo prin Timisoara. Este Catedrala Mare care se vede, se numeste acuma Catedrala Revolutiei, c-acolo s-o facut, împrejurul ei. Si-am fost acolo, am stat patru ani si patru luni. Ei, ca mai multe la un loc, o intrat cel rau si-o facut dezbinare. Si-am spus: decât sa stau sa sufar, las’ sa plec acasa. Am venit acasa în Moldova înapoi, dupa sapte luni de zile m-am dus la Bai la Felix. Acolo, la Oradea, m-am dus la niste maici, la maici m-am întâlnit cu parintele Coman pe care l-ati vazut în biserica. Maica de-acolo îmi spune, zâce "Maica, uite, parintele e fratele lu’ Preasfintitul si, zâce, are nevoie de un om la biserica". "Maica, nu ma mai angajez pentru nimic în lume", eram hotarâta. Da’ parintele, asa cum e dumnealui, nu…nu sufera sa vada un om plângând, un om disperat, nu…nu poate suporta lucrul asta. Si zâce "Maica, vino la noi, ca la noi îs oamenii buni. Si sa vezi cât de bine o sa fie si se face Sfânta Liturghie în fiecare zi". Pe mine Sfânta Liturghie m-o legat, ca la manastire la noi asta o aveam: slujba, rugaciunea, ascultarea, munca era pentru noi lucru de valoare. Si-am venit aicea, am vazut cum e terenul, dar, pâna când am venit aicea, eu m-am dus în Timisoara, ca era hramul Sfântului Ioan Botezatorul, Taierea Capului la 29 august. Si ducându-ma în Timisoara, pâna sa ma duc la manastire a doua zi, m-am întors acolo, m-am dus la biserica si m-am întors la maica si-am dormit la dânsa-n noaptea ceea. Da’ cum am dormit la dânsa, pe la doua noaptea – eu am vorbit cu ea ce-am vorbit acolo seara, ca uite ce, am gasit un parinte asa…, ea zâce "Bine". Când am ajuns seara la ea ne-am culcat, pe la doua si ceva ma trezesc într-un vis eu, da’ noi cât am stat patru ani la Timisoara, eu, ne gaseam la biserica, ea, aveam noi o vorba între noi, ca zâc "Hai sa mai vorbim si noi", ca zâc "La noi în sat era un batrân si c-o batrâna si dormeau si noaptea batrâna se trezea si spunea: Mai Constantine, scoala-te sa mai vorbim si noi de altii, ca si altii vorbeste de noi". Eu când m-am trezit în visul ala, zâc, ca sa nu uit pâna dimineata, zâc "Tu, scoala-te sa-ti spui ceva", zâce "Da’ eu de-aghia am adormit". "Eh, zâc, da’ nu stii ce-i vorba noastra de când eram noi în Timisoara când vorbeam? Zâc, uite ce-am visat, uite-asa, asa, asa…, am visat toata curtea asta, tot gangul asta [curtea de la intrarea în Catedrala din Piata Sfatului], în vis mi l-o aratat Maica Domnului, ca eu tre’ sa fiu la biserica asta. Am intrat pe gang, am iesit într-o curticica si-am intrat în biserica". Si ea spune, zâce "Tu, daca Maica Domnului ti-o aratat si de hramul cu Maica Domnului, zâce, Maica Domnului te doreste sa te duci acolo, zâce, du-te." Mi-o dat si ea curaj, ne-am dus acasa la mama; mama…nu prea o vrut, o zâs "Maica, mama, pe mine ma lasi aicea singura", "Las’ ca, zâc, îs baietii împrejurul matale, nu esti singura. Zâc, stii ce, matale când vezi ca vine ziua de 14 sau 16 – nu stiu când lua pensia dupa urma lu’ frate-miu cel mort în razboi, zâc, te uiti la ceas si ma-ntrebi cât îi ceasul si cât…ce zi suntem azi. Zâc, da’ eu când oi ajunge batrâna si n-oi mai putea munci, unde ma uit si pe cine-ntreb în ce zi suntem azi?". S-o-ndulcit mama când o auzit vorba asta, da’ mama, stând asa acolo-acasa, zâce "Stii ce, tu fata, tu pleci, da’ eu îti spui una si buna: sa iei mortii cu tine, ca eu nu mai pot face nimic. Tu, unde te-ai duce, ai de facut pentru morti pomenile, sa faci pomeni, sa faci…te intereseaza." Hmm, daca mi-o zâs mama asa, asa am facut. Am grija când se-mplineste anu’, când se-mplineste ziua lu’ tata, ziua lu’ mama, a lu’ frate-miu, fac ce pot. Si-am aicea 21 de ani, împlinesc în întâi octombrie, de când am venit în Brasov. Numa’ în biserica asta si n-am cunoscut orasul, sunt atâtea biserici în oras, o fost noua pân’ la Revolutie si de la Revolutie s-o mai sfintit înca doispe locuri de biserica, da’ eu nu stiu unde-s, ca nu am timp sa plec. Dimineata sunt la Sfânta Liturghie pân’ la 11, de la 11 umblu-n casa, fac te-miri-ce, ma-mbrac, la unu intru-n biserica si ies la 4 din biserica-napoi. Acusa m-ati gasit prin curte întâmplator, ca eram în casa. Si asta o fost situatia vietii mele, acuma s-o refacut manastirea noastra, da’ eu n-am putut sa plec, n-aveam vechimea de pensie si-am zâs cum sa plec, ca toate maicile sunt batrâne si-are pensie si are…fiecare o intrat de la început în servici, dar daca eu am intrat târziu în servici, n-am avut de unde vechime. Acuma mi-a facut, primesc pensie de la detinuti politici, primesc trenuri gratuite, drumuri, calatorii, 6 calatorii, dar nu stiu daca ma duc acasa s-ajung la manastire înapoi, ca nu mai este ce-o fost odata, s-o schimbat cu mult, mult, mult. Si cum îs eu obisnuita de una singura aicea si sa le fac pe toate, sa le vad ca-s facute, nu cred ca rezist.

Cum era o zi obisnuita acolo în manastire?

Dimineata la 4 si jumate ne sculam, la 5 începeam slujba, pân’ la 7 si jumatate. La 7 si jumatate ieseam, ne duceam la masa; era la atelier la covoare oltenesti, era la pictura, era la flori artificiale, era la tesut cu spata macaturi din astea, fiecare avea ascultare. Eu, definitiv, în viata mea la manastire cât am stat, pâna când s-o ridicat comitetul, pâna în…’55, ca-n ’56 în 14…în 14 februarie ne-o ridicat pe noi iarna si-n ’55, în 29 martie o picat prima data comitetul, stareta si preotul si tot. Si în timpu’ asta când i-o ridicat pe ei, noi am ramas ca niste pui fara nici o…rost, nu mai era closca care sa ne-adaposteasca. Munceam cât munceam, sara ne luam, cum amurgea, luam sacosa si…am dormit în …în biserica, din luna martie pâna-n luna lu’ noiembrie, când o dat frigul; atuncea n-am mai putut sa mai dormim, ne-am bagat în camere. Si-n luna februarie o venit si ne-o ridicat. Si era asa ascultarea mea la manastire: lucram la constructie; aveam ascultarea sa fac peretii cu sapci batute si din urma mea veneau fetele celelalte care erau echipa si baga boatele de pamânt acolo, pamânt cu paie amestecat si tencuia frumos si-urma noastra alta echipa îl spituia ca sa putem intra…pâna am venit, în martie ne-am dus acolo în ’55…în ’53, m-am dus înainte de Buna Vestire cu doua zile, în 23 ar fi fost… Si i-am spus lu’ mama, zâc "Mama, matale ma lasi sa ma duc la manastire?" "Pai, zâce, du-te, da’ cu cin’ te duci?", zâc " Suntem mai multe fete", da’ mama îmi spune, zâce "Tu vii de Buna Vestire acasa?", zâc "Cred ca ramân acolo". Da’ eu eram cu planul ca ramân de tot, da’ n-am spus. Mama s-o dus si mi-o pus o scrumbie, c-avea cumparata, si-o fript-o în cuptor asa, în rola, nu stiu…în cenusa, nu stiu cum o fript-o mama, stiu ca asa le frigea ea, si eu m-am dus si mi-am pus schimburile. Si le-am scris o hârt…o scrisoare asa mica în ziua de Buna Vestire prin tata unei maici si le-am spus, zâc "Eu nu ma mai întorc acasa". Si nu m-am mai întors pâna în ’56, când am venit obligatoriu adusa de ei. Când am venit noi în sat era o…puzderie, cum acusa le face de-i aduna pe politai când îi câte-o mare manifestatie, asa era atuncea la noi. Si când ne-am dat jos atuncea la Primarie, nu stiai unde sa te uiti, ca era un singur militian si-atunci era nenumarati, o crezut ca se rascoala poporul. N-o vrut sa ne duca pâna-n sat, o vrut sa ne lese-n Tecuci, zâc "Da’, domne, lasati-ne-n Tecuci, ca doar de-acolo stim unde-i". Si le-o fost frica ca noi ne-ntoarcem înapoi si facem manifestatie pe…pe tren, pe drum, pe gara. Si ne-o pus într-o masina si ne-o dus acasa. Care era ascultare la oi, care era la animale de-astealalte mici, pasari, curci, gânganii, care era la porci, care era…peste tot era, nu trebuia sa-ti spuna altul: du-te în cutare loc si mâine-n cutare loc. Când credea c-aceia acolo si-o facut stagiul, venea altele noi, le baga pe alealalte, pe astealalte le baga dincoace la lucru manual în atelier. Eu am lucrat în atelier dupa ce-o ridicat pe maicuta, am lucrat pân’ la sase luni de zile la covoare de-astea oltenesti, cu furculita, daca ati vazut pe undeva cum se lucreaza asa cu…destele. În unele parti sunt itisoare, trage de ele, da’ noi la deste lucram. Si maicile care erau acolo ca responsabile a covoarelor m-o dat la o maica si-o zâs, zâce, ele treceau încolo-ncolo, da’ cu ochii erau pe mine, ca sa vada cum, ca unele ciupea asa destele…aaa…hirul din partea cealalta, era hire asa: în partea asta si-partea asta, da’ eu le faceam asa de prima data. "Mai, zâce, lasati-o, ca asta…asta, zâce, a prins de prima data cum trebe sa faca, zâce, lasati-o". Si-am lucrat sase luni de zile, s-apai când am venit acasa, dupa…si dupa operatie am lucrat si cât am stat, pâna când m-o luat la puscarie, am lucrat la covoare oltenesti. Da’ ce era – o nimica toata, stateai acolo ghemuit toata ziua si era 25 de lei metru’ patrat, într-adevar ca erau mari banii, nu poti sa zâci, da’ oricum… Si…am mai fost…mult am stat lânga tata dupa ce-am venit eu din manastire, tata o murit…eu am venit în februarie si tata o murit în 4 mai. Era bolnav într-adevar si mereu zâcea: "Tata, eu mor, da’ mor cu doua of-uri în sufletul meu". Mai aveam o sora care nu era casatorita si de mine se gândea ca nu mai pot eu ajunge odata înapoi la manastire. Am fost în ’92…în’93, am fost acuma anu’ trecut, am fost în 29 octombrie si-am vazut iar din nou ce s-o facut acolo, s-o lucrat mult, s-o facut, ca peste tot.

Ce faceati de sarbatori, cum le petreceati în manastire? De Craciun, de Paste…

La sarbatorile mari? Faceam cozonac la sarbatori, oua rosii, la sarbatorile Craciunului mergeam cu colinda, se facea dintre maici asa ca…ca buna dispozitie, stii…ursuleti, capre…da! Copilarii, copilarii. Adica noi, noi pot sa…eu pot sa zâc ca si-acuma, vorbeam într-o zi cu cineva, zâc "Eu stiu ca-s de 65 de ani, dar mintea mea e tot copil". Eu nu pot sa am conceptia ca eu am îmbatrânit. Batrâna sunt, da’ nu stiu daca am îmbatrânit.[Râde] Si ne duceam, faceam surprize maicutei, staretii, ne duceam cu toatele acolo la chilie, cu anumite jocuri din astea-asa, pai se bucura si ea când vedea toata copilaria noastra, da’ câteodata faceam în sala de mese: strângeam toate mesele la o parte si ne-adunam cu toatele acolo si se ducea una si spunea: "Maicuta, vino la sala de mese, ca nu stiu ce s-o-ntâmplat acolo si nu-stiu-ce si nu-stiu-cum". Da’ noi o aveam pe aia pitita pe undeva ca sa faca jocurile si faceam piese cu Învierea, cu asta…cu Nasterea lui Isus. Aveam o maica, de-aici din Brasov era, stia sapte limbi si era nascuta asa…paralizata asa, asa era nascuta, nu ca o paralizat din stiinta. Apoi era numaru’ unu pentru toate scenele astea, toate piesele astea, stia ca trebuie sa le aseze cum trebuie sa le aseze si gasea copiii, între noi adica, între toate fetele astea, noi, gasea într-asa fel manifestatia asta, de se potrivea ce facea dumneaei. Si ne bucuram si-acolo, nu pot sa zâc, ca nu…nu eram asa brut…asa ca sa zâci ca, uite, te mustreaza, te asta…daca-ti vedeai de treaba si erai cuminte, ca oriunde poti trai. Pai, daca esti rau, desigur ca cineva raspunde de tine si trebui sa îti faca ceva ca sa te linistesti, nu? Uite, asa o fost o viata…nu stiu, eu zâc pentru mine c-o fost buna, pentru ca vad în lumea asta azi câte sunt si câte rautati sunt, zâc: mi-o dat Dumnezeu minte la timp si la vreme de-am plecat cu drumul asta. Si nu regret, ca nu m-o trimis nimenea, eu singura l-am ales. Când am spus în primavara anului ’53, pâna a nu pleca, eram cu tata – fie iertat – si faceam, cum ar fi la animale, ramâne ogrânjiile alea asa de la ciocan, de la astea…si le aruncam tot timpu’ acolo afara si când s-o terminat zapada, hai sa facem sura. Am facut sura, tata era sus pe sura si eu zâc "Tata, ma lasi sa ma duc la manastire?", da’ tata-mi zâce "Da’ cu cine va duceti?", "Pai, zâc, suntem mai multe fete", "Da’ merge vreun barbat cu voi?", zâc "Nu, da’ noi ne ducem cu trenul, nu ne ducem…", ca noi o luam pe jos, de la vârsta de 11 ani am intrat în Oastea Domnului – se numeste Oastea Domnului, tot crestini, da’ nu le place filmurile, balurile, betia, teatrurile, lucrurile astea afara de credinta, nu le place. Si plecam la 12 noaptea din vârful dealului si la 12 ziua eram în Manastirea Vladimiresti, 75 de kilometri, cu picioarele goale pe de-a dreptul, prin bolovani, prin ciulini, vai, prin ce era – nu conta, nu…zâceam ca Maica Domnului si Sfântul Înger aduna floricelele din urma noastra, în fiecare urma creste-o floricica si-o aduna si-o pune la cununa… Asta era conceptia noastra si azi tot asa am ramas, daca fac fapte bune stiu ca Dumnezeu îmi plateste pentru bune, daca le fac rele, pentru rele. Si-atunci tata îmi raspunde mie, zâce "Daca nu merge nimenea cu voi, cum va duceti?", da’ eu îi spun de jos "Tata, zâc, da’ matale ce-ntelegi ca ma duc eu la manastire?" si tata ramâne-asa, zâce "Pai va duceti cum v-ati mai dus voi", zâc "Nu, eu ma duc la manastire ca sa ramân acolo". Si-atunci el sta asa cu mâinile-n solduri sus pe sura si-mi spune, zâce "Da’ tu stii ce se numeste manastirea?", zâc "Da, c-am fost de-atâtea ori, am vazut". "Da’ nu-i numa’ haina, tata, zâce, acolo tre’ sa fii om". Si-atuncea sta asa si-mi spune, zâce "Fii atenta, ca nu este un mar pe care sa-l musti si sa-l arunci. Acolo este un lucru greu, sa nu ma blastemi pe mine, ca eu nu-ti spui sa te duci", zâc "Eu ma voi blestema singura, da’ n-am de ce, ca eu mi-am ales drumul asta". Si-atuncea tata îmi spune: "Fii atenta, ca pe vremea razboiului o fost doua fete de la noi de-acolo din sat si le-o bagat la surori prin spital când o venit ranitii si s-o casatorit si, zâce, sa nu ma faci de rusine, cum o facut a lu’ Vasile Cerchez", da’ eu îi spui lui "Da’ dumneata Vasile Cerchez te numesti, nu te numesti Haralambie Pohrib?" Zâce "Eu stiu cine ma numesc, da’ sa vedem cine-ai stii tu ca eu sunt". S-apai mie mi-o ramas în minte si-n memorie si-n suflet cuvântul lui tata; nu l-am facut de rusine, nu l-am facut de râs, nu m-o aratat nimenea cu destu’. Tata avea o vorba si-mi zâcea: "Tata, decât sa te-arate cu degetu’ ca esti prost, mai degraba sa spuna: fereste-te, c-acela-i rau". Asta o am. Acuma-n ’94, am avut casuta mica, cum v-am spus, când am plecat în servici am dat la o nepoata loc sa faca acolo, sa aiba grija de mama, prea mult n-o avut…si-n ’90 am zâs "Mai, sa-i fac parte cât traiesc eu, i-am dat portia care-am vorbit si mi-am facut casa în fata casei celeia…si-am facut o casa mare de toata frumusetea. Am 15 metri lungime pe 4 latime, am trei camere, am magazie, am pivnita, am de toate, nu…ma duc acasa – nu ma-ntreaba nimenea de ce oare nu s-o sculat si oare de ce mai sta, nu, e casa mea. Acolo stiu ca trag fara doar si poate. Si mai mult de-aicea-ncolo…

Cum era scoala de maici?

La noi nu s-o-nvatat ca la catolici, la catolici s-o-nvatat scoala, da’ la noi nu s-o-nvatat scoala. La noi scoala era asta: ascultarea, sa nu raspunzi înapoi ca "nu ma duc" sau "nu vreau sa fac lucrul asta", nu, o fost o scoala monahala la catolici si-n ultimul an, când chiar pe noi ne-o desfiintat, atuncea o venit ca sa începem si noi scoala monahala. Pai, nu stiu ce-au facut, doua luni de zile, trei luni de zile, nu stiu care-o facut, ca n-am intrat toate, ne-o selectionat: care are sapte clase, care are patru clase, care are asa…si n-am intrat toate, eu n-am intrat în scoala aia…nu, nu va pot spune, ca n-am ce sa spun de-acolo. Scoala era rugaciunea, ascultarea si lucrul. Te duceai la lucru, nu-ti spunea nimeni nimic, faceai ascultare: la ce te-o pus, acolo erai si la rugaciune sa nu lipsesti la Sfânta Liturghie – asta era scoala cea mai mare. Lipseai de la biserica, numa’ vedeai pe cineva: "Ce faci, soro? Unde esti, maica, vino-ncoace, hai la biserica!", da’ n-aveam ocazia sa vina cineva dupa mine, ca ma duceam de multe ori, cum am facut locuinta asa care-am facut-o de-am muncit noi, s-o facut electrica într-însa, s-o facut moara, s-o facut sase chilii si eram tocmai în margina într-o chilie, lânga padure. Apoi, de-acolo pân’ la biserica faceam cinci minute si-mi luam cartea si stateam în biserica cât vroiam eu, veneam la doispe, la unu, la cât vroiam veneam acasa si ma culcam. Când o fost de ne-o ridicat atuncea, eu am ramas într-un hol mic asa si-am citit Acatistul lui Sf. Nicolae si-am auzit pe-afara ceva zgomot si lumina pe desupra, o fost o vreme si-un soare frumos cum ar fi azi si deseara o-nghetat si pârâia gheata sub picioarele Securitatii, ca Securitatea ne-o ridicat. Si eu zâc la o sora care dormeam, ca eram sase în camera ceea, era trei paturi si doua surori de trup, doua una si una si eu din nou cu alta, tot asa straine. Si când o venit Securitatea, atuncea eu am auzit si ma duc repede si-o scol, zâc "Sora Maricica, scoala-te, ca afara nu-i bine" si ea îmi spune, zâce "De ce nu-i bine?", zâc "Asculta ce-ti spui eu, ca nu-i bine, uite, lanterne se vede încolo-ncoace si unul o deschis de doua ori usa si eu întreb cine-i si nu raspunde nimic". S-atuncea când s-o sculat si ea o vazut ca ne-o înconjurat, ne-o carat la Tichilesti, asa-i spune, la manas…la Galati, ne-o carat cu masina: soldatul si maica, mi-o pus o masina de maici cu trei soldati la spatele meu, asa am fost de periculoasa socotita. Punea soldatul si maica – care-o fost motivul, n-am stiut; pe urma s-o descoperit, adica s-o descoperit…prin vorbite asa, ca noi am avut ascunsi banda de hoti, da’ de unde, ca noi n-am avut. Cele maici care-o fost înaintea noastra, primele maici adica, care-o ridicat biserica, ca maicile o facut biserica cu samarul, ne povestea – fie iertate, am patru moarte-n sat – ne povestea ca lucra la ciorap aicea si cu samaru’, cu caramida urca pe schela ca sa duca la zidar sa faca biserica. Si-o fost un bordei de la-nceput, dar eu nu l-am apucat si pacat, toata lumea regreta ca l-o acoperit, l-o stricat. Când s-o dus primele maici, s-o dus si mânca c-o lingura douazeci si una, pâna venea înapoi lingura, îti trecea foamea, nu mai erai om. Nu, o fost pentru mine… eu mi-am ales asa, am zâs, am ales o viata buna, curata, linistita si de-asta am si cautat loc de munca la biserica, ca fara biserica nu putem face nimic, nu stiu dumneavoastra în ce fel, ce religie tineti, ortodocsi sunteti?

Da.

Ca în Timisoara veneau multi sârbi si stateam de vorba cu dânsii când eram atuncea acolo la servici, dar acuma aicea nu-i mai stiu care si cum îs când vin, le spui ce poti sa le spui, mai mult de ce nu stiu n-am ce sa spun.

Când a izbucnit razboiul erati mica, erati un copil…

Când o izbucnit razboiul eu eram de cinci ani. Când o plecat frate-miu la razboi, era casatorit, i-o ramas o fetita…si-o tinut mama asa felinarul la gard pâna când nu s-o mai vazut; ca el cât o fost acasa într-o permisie doua zile tot aseza si-si stergea hainele celea si le facea, îi placea, si mama zâce "Mai, Dumitrache, mama – Dumitru îl chema – mai, Dumitrache, zâce, tare nu-mi place mia deloc hainele iestea", da’ el zâce "Da’ de ce, mama?", "Mai, mama, mai…". Si l-o prins si-o murit…la rusi. Tot timpul era – uite-l acolo-i, fotografia ceia din urma care-s doi, în spate-i el – când o intrat în lagar, numa’ atâta zâcea "Unde-i fata mea si unde-i nevasta mea? Mama mea unde-o ramas cu felinarul la gard?". Azi asa, mâine-asa, s-o-mbolnavit de plamâni si of, of, of si ne-o adus fotografiile, ne-o adus verighetele colegii lui. Si ca niciodata mama zâcea "Mama, niciodata-n viata mea, ca-s batrâna, n-am avut si n-am patit ce-am facut acolo". În anu’ când o murit frate-miu, l-o dus în ajunul de Boboteaza pe câmp si-o pus doua talgi de pamânt pe dânsul. La Boboteaza de un’ sa faci groapa si sa-l bagi în groapa? Mama, ne-am sculat cu totii, avea facuta mâncare – în Ajunul Bobotezei e post negru – si-aveam facuta mâncare dinainte c-o zi. Si mama ne-a sculat, ne-am suit în pat, cum eram noi mici, o pus si-un servetel colo, ne-o pus mâncarea, carne cu varza, zâce "Hai, puneti si mâncati, ca de-acolea ne-apucam de treaba" o spus la cei mai mari. Se uita pe geam, vede o batrâna care vine de la biserica prin zapada… Deschide geamul: "Mai, matusa Catrina, da’ de unde vii matale, zâce, la timpul asta?", zâce "Vai de mine, vai, mama, da’ tu nu stii ca azi îi Ajunul Bobotezei?" Mama, când o auzit, zâce " Asta-i un semn". Si semn o fost, ca-n timpul când noi stateam la masa oamenii o scos pe frate-miu si l-o dus si l-o îngropat cu doua talgi de pamânt pe el. Ne-o povestit baietii care-o venit si-o scapat, ne-o povestit cum s-o dus primavara la lucru si-o gasit toate lungurile astea, oasele ramase, stiau unde l-o lasat, pe ce teren. Asa o fost sa fie.

Puteti sa mai spuneti ceva de colectivizare? Cum a fost, cum…

La colectiv?

Deci, cum s-a luat pamântul, care-a fost…

Pe mine m-o trecut la colectiv obligatoriu, c-am avut o fotografie de-a lu’ maicuta stareta mea din manastire, îmbracata asa ca maica, cum îs eu acolo. Si-o zâs, ca mi-o luat poza ceea si-o plecat la Primarie cu ea si m-o chemat acolo si-o zâs ca daca eu am tinut poza asta-n casa, eu-s obligata sa ma trec la colectiv si de ce-o tin asa îmbracata. Zâc "Dezbracati-o si dati-mi-o dumneavoastra – pai, ca n-am avut ce sa-i spui altfel [râde] – ce daca un om îi îmbracat, cum sa-l las eu cu pielea, dupa ce-i îmbracat si scos în poza".[Râde] Oameni… Mama când o venit acasa, zâce, zâc "Uite, mama, ce-o spus". Ne-am ascuns, ne-am bagat…nu, am suferit greu asa, cum sa-ti spun, vreo trei luni de zile. S-o trecut tot satul, n-am putut ca sa nu ne trecem. Pamântu’ l-o luat fara nici o bataie de cap, o bagat tractoarele si-o arat pe unde…le-o stricat drumuri, le-o stricat toate…nu, o scos copacii, n-ai mai stiut…hat, sant, ca uite-aicea-i perimetru’ meu, dincoace-i semnul tau, nimic, harababura. Si-a intrat toti oamenii de nimica din sat în colectiv, de s-o facut oameni. Si când am intrat si noi s-o schimbat colectivul, n-o mai fost acelasi. În colectiv am petrecut si-acolo un obstacol mare. Eu aveam casa mea, frate-miu casa lui, dar între mine si frate-miu n-aveam gard. Ne-o dat un an, doi, trei, în al patrulea an n-o vrut sa ne mai deie pamântu’ ala…cum era lot de folosinta, asa-i spunea, n-o vrut sa ne mai deie, ca n-am gard între mine si frate-miu. Si-am spus "Domnule, eu am numar la poarta, platesc la Primarie toate darile, ce aveti dumneavoastra cu gardu’ asta, care nu se poate…nu poate merge pe o carare dreapta fara sa se-nchedice de-un gard, spuneti-mi si mie, care-i acela?" Cine era: brigadieru’ – fie iertat, ca-i mort – si cu injineru’, primarul mai putin. Un chinuit, nu mai tin minte în ce an o fost, da’ nu mai tin minte, cred c-o fost în ’65, cam asa. Din 2 martie si pâna-n 8 noiembrie. M-am dus drumuri nesfârsite, nu erau masini, nu era autobuze cum îs acuma, ma duceam pe jos 11 kilometri la Tecuci la audienta. Aia de-acolo zâcea: "Da, doamna, du-te acolo sa-ti masoare, sa-ti faca, sa dreaga…ai dreptul". O trecut caleasca pe la mine prin poarta ca sa vada daca-i adevarat ca am gard ori nu am. Motivul ne…ne…neîntemeiat. Si brigadieru’ avea un hectar de vie, avea hectar jumate de nu stiu ce, avea un hectar si ceva de porumb. Eu le stiam toate. "Mai, nea Tache, asculta-ma, bre, si pe mine!", "Nu eu, inginerul", ma duceam la injiner: "Nu eu, Pricop", da! M-am pus pe rugaciune, n-am blestamat, da’ am zâs "Doamne [îsi face semnul crucii], tu fa dreptate, ca numa’ tu ma mai poti scoate de unde-am intrat". Si-am pus mâna pe Psaltire.

 Psaltirea-i cea mai mare rugaciune, cea mai mare carte a dorintei omului si-a-mplinirii faptelor. S-o…s-o-mplinit dupa cum Dumnezeu o vazut c-o facut. Nu m-am bucurat si nu ma bucur nici în ziua de azi. Omu’ asta, brigadieru’ , era din sat, injineru’ era strain. Brigadieru’ se jura – avea un copil c-un picior mai scurt, avea una care nu putea vorbi…asa i-a stricat, toti copiii erau cu câte-un semn, numa’ unu l-avea bun si-o-nvatat scoala de veterinari – se jura ca un ticalos: "Sa-mi ieie Dumnezeu ce-am mai drag"; acela era cel mai drag, ca era întreg si era normal si era învatat si era de toate. Eu n-am…n-am slabit Psaltirea din citit si zâceam: "Doamne [îsi face semnul crucii], fa dreptate!", nu zâceam altceva. Dumnezeu mi-i martor, ca nu m-o-nvatat mama sa blastam, zâcea: "Mama, si-n Psaltire scrie, zâce, plateste, Doamne, la fiecare dupa fapta lui". Si-n timpu’ asta, în sara asta o fost Revelionul si mâine seara copilu’ o plecat la Tecuci, da’ tot o fuga, s-o-ntâlnit lumea cu el din sat, care-o fost în Tecuci, tot o fuga o tinut-o pâna-n Gara de Nord – ca-s doua gari în Tecuci – si-acolo la Gara de Nord o facut o hârtiuta si-o lasat-o lânga el si s-o pus cu gâtu’ la tren. Ca pedeapsa de la Dumnezeu, ca Dumnezeu, îmi spunea tata "nu bate cu batu’, tata, da rar, da’ da bine. Nu face rau azi, zâce, ca-i uitat Dumnezeu. El nu uita niciodata, c-o scris cum scrie baiatu’ cela acolo". Si l-o…o primit raspuns ca baietu’ era la morga adus si cu biletu’-n buzunar si…nu mai tin minte ce-o scris în bilet, îs ani multi de-atunci. Si l-o pedepsit Dumnezeu de l-o tinut opt zile în casa mort. Venisera o zapada, mergeai pe acoperis, asa era, la acoperisu’ casei, te dadeai în valul marii, acu’ te coborai, acu’ te duceai. Eu atuncea m-am dus la Bucuresti, tot c-o maica, c-am facut niste icoane la biserica din sat, la atelierul de schitul maicilor le-am argintat si-am îmbracat în argint. Si ne-am dus si ne-o prins vremea ceea rea pe drum. "Ei, mai, acuma ce sa facem?" Aveam noi unde sta, da’ cât sa stai în Bucuresti? Am stat doua zile, am plecat…trenurile venea cu întârziere, în fine… În Tecuci ne-am coborât… Am dus icoana noi cum am dus-o pâna la un verisor a meu, o lasam acolo, zâc "Nene, noi ne ducem în margina încolo, daca putem ajunge pân’ la mijlocu’ orasului, ajungem, daca nu, zâc, ne-ntoarcem înapoi. Mai gasim pe cineva si daca ne spune ca putem cu picioru’ merge…" si era carare de picior, poteca asa… Si-o spus oamenii, zâce "Maica, cu picioru’ mergeti, da’ ca sa va duceti pe masina cu ceva nu, nu circula nimic". Bun. Când ne ducem, am plecat a treia zi…a doua zi, nu, a treia zi am plecat dupa Anu’ Nou si când am venit înapoi era opt zile. Si cum am mers asa pe nameti mari, zâce, zâc eu "Mai, ce-i atâta lume – lumea venea de-ncolo de la rasarit încoace si noi plecam de la apus încolo – zâc ce-i atâta lume de vine lumea ceea de-acolo?" Iese o doamna la strada, la poarta. Zâc "Tanti Ica, da’ ce-i atâta lume de vine-ncoace?", da’ ea zâce "Eh, da’ dumneata de unde esti, de unde vii?!", "E, zâc, eu-s plecata de mult de-acasa, am vreo saptamâna aproape, sase zile am". Zâce "Maica, baietu’ lu’ Tache, mai, s-o dus si s-o pus cu gâtu’ la tren si nu-l poate îngropa, ca iote zapada asta, n-o putut sa-si faca cumparaturi, n-o putut sa se duca sa faca groapa, n-o…" Câta palma o dat Dumnezeu de mare!…când îti bati de cineva joc, fara sa fie vinovat. Am zâs, o venit femeia la mine si-o zâs "Maica, mergi sa-i faci coliva pentru Mircea". "Merg". M-am dus si la priveghi, m-am dus si la facut coliva, m-am dus si la înmormântare când o plecat cu mortu’, ca era aproape de noi acolo. Si m-o pedepsit atuncea ca nu mi-o dat locu’ ala de folosinta anu’ ala si al doilea an mi l-o dat. Ce faceam…nimica toata cu el. Mama era batrâna, i-am mai dat si lu’ mama de-acolo ce-i mai dadeam, chiar ca nu…aproape ca sa zâci ca traiesti. Cum am zâs eu când m-am dus de-am facut actele de pensie pentru boala, o zâs ca n-am dreptul; si-acolo m-am dus, o fost un om de-a lui Dumnezeu si-am facut împreuna cu el niste hârtii. Ce iesea din presa din Bucuresti eram si eu într-un colt acolo. Nu era nici o hârtie lipsita sa nu fiu si eu scrisa. Ma chemau la Galati: "Ce-ai facut, mai, unde…", zâc "Domn’e, nu ma mai chemati, ca eu n-am bani de cheltuit pe drum, eu va spun, în toata…tot ce este în presa va veti vedea colectivul din satul Matca, ca nu dati dreptul la om care-o muncit aicea". Pân’ la urma o luat dosaru’ meu si l-o judecat la Bucuresti si mi-o dat pensie pe cinci ani de zile, în fine, ma duceam la comisie. Si-atuncea ei s-o gândit ca io poate o sa renunt. Pamântu’, cum spune, despre ce…cum o luat pamântu’, l-o luat asa, fara sa-ntrebe pe nimenea. Te-ntreba cât pamânt ai, un hectar, doua, trei, scria o foaie-acolo, c-atâta pamânt. Da’ acuma, când s-o dat pamântu’ dupa Revolutie, n-o mai recunoscut foile celea, c-ai avut atâta pamânt si nu stiu ce. Dac-asa o fost cu tot anu’ cela. Am uitat sa va spun ca în ’86…în ’85 eram aicea si mintea mea asa, ca de om neînvatat, "Mai, zâc, eu vreau s-ajung la Ierusalim, da’ cum s-ajung, de unu’ singur, cum s-ajung?" Am plecat, am vorbit cu parintele, mi-o dat o adeverinta, m-am dus pe la Bucuresti, am venit înapoi, am facut forme, am facut tot dosaru’. Vine securistu’ la mine, în bataie de joc: "Unde-i domn’ Pohrib?" – ca eu acolo prevazusem tot: c-am fost în manastire, c-am fost în puscarie, tot, tot, tot, tot – vine securistu’ si zâce "Unde-i domn’ Pohrib, dumneavoastra…", nu, zâce "Doamna, nu va suparati, pe domn’ Pohrib pot sa-l gasesc?" Zâc "Doamna Pohrib da, da’ domn Pohrib nici într-un fel". El asa serios la mine…zâc "Da’ dumneavoastra cine sunteti?", daca, zâc, o iei tu asa, te iau si eu asa. Zâce "Cine sunt sunt, da’, zâce, vreau sa stiu daca-l pot gasi". Zâc "Nu-l gasiti, domnule". O mai venit, tot asa în bataie de joc ca: "Unde-i, doamna, l-ati facut sfânt?", "Îi sfânt, s-o dus acolo la Dumnezeu înain’ de vreme". Sta si se uita la mine…se duce la parintele.

Parintele – tot parintele Coman era – si-i spune, zâce "Domnule, eu va cunosc, dumneavoastra nu stiu daca ma cunoasteti asa pe mine, da’ eu va cunosc, zâce, fiinta asta, de când o am aicea de cinci ani de zile, pai când a pune de gând sa faca ceva, se da oricum ar hi si-ajunge si face lucrul acela, zâce, eu va spui sa n-o închedecati, zâce, lasati-o în drumu’ ei sa se duca". Ei s-o dus si m-o descusut si m-o coscodocit si s-o dus pe la sat, pe la asta…o trimes pe la Galati, ca cine mi-i mama, cine-o fost tata, cine… Bun. Le-am trimis o hârt…o scrisoare, o carte postala, ca numai sa-mi deie, adresa pusa, numa’ sa-mi dea raspunsul: ma pot duce ori nu ma pot duce. Vine-napoi raspunsul si stampila mare asa de Brasov si sus într-o margioara scris: Galati. Da’ l-am tinut vreo trei zi…el stia c-o trimis-o, da’ eu zâceam ca n-am primit, vreo trei saptamâni l-am tinut asa în nervi, zâc "Ia sa vedem, ce-ai sa faci tu, n-ai sa…n-ai sa deschizi gura?" Da’ n-o deschis-o, nimic. Dupa trei saptamâni zâc, zâce "Maica, chiar n-o venit nimica?", zâc "N-o venit, domnule", când îi spui, zâc "Sa stiti c-o venit". "Ai!…el colo. Si cum îi?", zâc "Îi negativ". "Maica! Ad-o s-o vad si eu". Când ma duc cu ea-n biserica acolo si ma duc în biserica, zâc "Poftiti, stampila Brasovului". "Ai! maica, nu te supara, nu te supara, maica, da’ uite-aicea scrie Galati.". "Las’ ca ma duc la Galati, domnule, ma duc la Galati, ma duc linistita, o sa vedeti daca nu viu cu raspuns de la Galati." Ma scol într-o dimineata, asta nu mai stiu…în ’86 era, în iunie, stiu c-am fost – nu mai tiu minte data – am fost în excursie pe Delta, pe partea Brailei pe-acolo, cu tot corul si-am fost pe la mama pe-acasa, era moarta si i-am facut parastasul de cinci ani de zile, cu tot corul, cu pomana si masa si…în fine. Când o vazut astia de la cor toata treaba si tot ce-am facut acolo masa, zâce "Maica, nu mai uitam sarmalele celea numa’ cât maslina pentru nimica-n lume, o zi…asta…cum îi zâce…o viata-ntreaga, zâce, nu uitam ceea ce-am vazut". Zâc "Oti uita, n-oti uita, zâc, eu asta…asta se face la noi". Cum era la casa lu’ frate-miu, c-acolo era toata ceremonia facuta, ma sui pe coltul prispei, zâc "Acuma mergem si la casa lu’ mos Ion Roata". Da’ ei o stat asa, adica cum mos Ion Roata tocmai prin partea Moldovei si ce spune maica ca sa ne duca la mos Ion Roata. I-am dus la casa mea mititica, o intrat toti, s-o uitat, erau numai icoane si s-o-nvârtit…în fata casei era beciul si-o deschis unul oblonul la beci, usile si-o vazut butoiul cu vin. Zâce "Maica, îl punem si-l ducem la Brasov", zâc "Lasa-l aici…cine-l scoate, eu vreau sa stiu – era un butoi de saizeci de deca – cine-l scoate-afara, scoateti-l si puneti-l în urma masinii si merge de-a dura". Da’ aicea acasa se lucra toate treburile, venisera placinta ca nu am timp si n-am vreme si n-am loc si nu ma pot duce la Ierusalim, stii…eu aveam o inima-reaaa…pamânt, îmi tot venea sa plâng, am si plâns pe masina, da’ ghidu’ vine si-mi zâce "Maica, de ce esti suparata?" Zâc "Acuma n-am timp sa va raspund, duceti-va de lânga mine sa nu zâc ceva rau, ca daca…ma tineti minte, zâc, duceti-va". S-o dus, zâce "Maica-i suparata", zâc "Prima data am fost suparata, pentru ca…", eu le-am spus "Parinte, a nostri de-acasa îs ca si dumneavoastra, când o spus o ora fixa, fixa", da’ soferu’ si-o facut oleaca de bataie de joc, o ramas nu stiu pe unde gura-cascata, ca sa nu…sa n-ajunga la fix. Astia stateau toti la cimitir si noi am ajuns cu doua ore mai târziu dupa ora care-am spus, în fine… Si cum spun, ma duc la Galati…La Galati când ma duc, ies…m-am dus la o umbra – era un soare si era o seceta – ma duc la o umbra, vad un baiet, da’ întâmplator si Dumnezeu nu te lasa niciodata. Când am lasat…m-am dus acolo, m-am dus la politie întâi, politia o zâs ca nu, ca tre’…da’ numa’ atâta, atâta avea usa deschisa si zâce "Doamna, nu mai merge nimenea la Locurile Sfinte". Zâc "Dumneavoastra poate nu vreti sa mergeti, da’ eu vreau sa merg, ca numa’ ieri o venit o domna de-acolo si se poate merge". Si-am plecat. Zâce "Nu la noi, la Securitate". M-am dus la Securitate, când am ajuns la Securitate era un portar acolo, tot ofiter de securitate, da’ era civil. "Buna dimineata", "Buna dimineata", era în jur de sapte si jumatate, cam asa. Zâc "Domn’e, uite ce dorinta am eu: vreau sa intru în audienta la generalul…dumneavoastra, care-l aveti aicea-n judet". "Pentru ce, doamna?" Zâc "Uitati-va, am primit o hâr…o scrisoare de la Galati ca nu-mi da voie sa plec la Locurile Sfinte". Se uita el asa, zâce "Nu, de la noi în nici un caz nu-i primita scrisoarea asta, doamna, asta-i primita din Brasov". Zâc "Eu vad stampila Brasov, da’ uitati-va ce scrie aicea". Întâmplator Dumnezeu o trimis secretara jos, de la etaj, unde jos la poarta nu stiu pe cine cauta, "Da’, zâce, doamna secretara, zâce, stati un pic sa v-arat ceva, zâce, uite, doamna-i din Brasov, vrea neaparat sa intre-n audienta…" Zâce "Doamna, azi n-avem audiente, ca nu-i generalul aicea si n-avem la cine va da în audienta, nu-i tine nimenea locul". "Da’, zâc, scrisoarea asta o recunoasteti?", zâce "Doamna, de la noi nu-i". Se duce, o ia si pleaca cu ea sus. Zâc "Doamne!", da’ eu nu stateam din rugaciune în gându’ meu, numai Maica Domnului era pe limba si nu stateam din rugaciune, ceream: "Doamne, descopera tu si fa dreptate, sa vedem care cum îi". Bine…Vin de-acolo de la umbra, cum stateam eu acolo, am vazut ca iese, trecea un ofiter, un baiet de-asta asa tânar era, îmbracat civil, cu scrisoarea mea în mâna.

 Eu când am vazut ca trece cu scrisoarea, el o intrat în sala de asteptare. Vin de la umbra si-l opresc când intra…când iese afara. Zâc "Buna ziua, nu va suparati, dumneavoastra aveti o scrisoare si cred ca-i a mea", zâce "Pohrib va numiti?" Zâc "Da". Zâce "Hai cu mine". Ma duc cu dânsul, ma duc într-un birou acolo cu geamurile deschise, n-avea telefon acolo; ma-ntreaba unde-o fost mama, cine-o fost mama, cum o chema, pe tata, pe mama, în fine…toate descus… Zâce "Doamna, ramâneti aicea" si-am plecat…o plecat în alt birou, cu geamurile deschise si-acolo, eu aicea geamurile deschise, auzeam mai bine, nu ca acusa, c-acusa aud oleaca mai sâc si…pune mâna pe telefon, suna, suna: "Brasovul?". "Da", zâce "Domn’e, dumneavoastra sunteti zdraveni – parca-l aud la telefon – zâce – ce-o fi raspuns ala n-am auzit – zâce, ce-ati trimes femeia asta care vrea sa se duca la Locurile Sfinte la noi, ca-i de sase ani în Brasov, zâce, dumneavoastra raspundeti de ea, nu noi". Aaa…, zâc, tac din gura, m-am facut ca n-am auzit nimic. Vine baiatu’ ala, îmi da scrisoarea, zâce "Doamna, te duci la Brasov acasa". Zâc "Domnule, eu vreau sa ma duc, da’ uite n-am…acuma caut sa ajung, sub ce forma pentru mine sa ajung la lucru". Am plecat de-acolo, am venit acasa, am ajuns noaptea aicea…, am dormit ce-am dormit pân’ la ziua, da’ ca somn n-o fost acela. Dimineata m-apuc, intru în biserica, dupa ce se termina slujba m-apuc si fac o ciorba. Învatata la ce sa fac – o spus sa ma duc sa ma interesez de adresa Securitatii, sa pui o scrisoare, sa-mi trimeata raspunsul tot asa si zâce "Dupa aia sa intrati în audienta la generalul Securitatii". O scriu în iunie, o trecut jumatele lu’ iulie…nimic; da’ eu, când am venit acasa de-acolo, m-am dus si-am pus o lumânare la vii, 40 de zile. Si-am zâs "Doamne, pentru-acel care-o zâs nu, fa tu dreptate". Asta era cuvântul. Dimineata când deschideam biserica si luam o lumânare sa aprind afara, lumânarea aceea era. Bine. Azi asa, mâine-asa, am ajuns pân’ la 27 de lumânari. Când am ajuns la 27 de lumânari, viu din biserica si gasesc, asa cum îi geamul acela deschis la usa de-afara, un plic în casa aruncat. Mi-am pus ochelarii la ochi, ma uit asa la el, o stampila mare, zâc "Mai…" Asteptam, asteptam si nu se rezolva nimic. Iau plicul si ma duc în biserica – tot parintele asta era de servici, ca l-ati întâlnit – ma duc în biserica si zâc "Parinte, ia uitati-va dumneavoastra, c-aveti ochelarii, ca zâc nu…cum am vazut stampila asta mare nici nu m-am mai dus sa-mi iau ochelarii, ia vedeti ce-i". Parintele desface, cu ochelarii-n ochi, zâce "Maica, ai dreptul sa te duci la Ierusalim". "Hai, parinte, nu ma lasati în pace." "Da, maica." Da’ ciorna ceea care-am facut-o eu, declaratia, cererea catre Securitate i-am dat-o lu’ parintele si-o verificat-o. Zâce "Mai, cine-o facut-o?", zâc "Eu, parinte, am facut-o, nu vedeti ca-i scrisul meu…" "Hai da-te-ncolo!" Zâc "Eu am facut-o cu mâna mea, ascultati-ma, ce mi-o dat Dumnezeu în cap si mi-o pus în minte". Bun. Parintele zâce "Maica, te duci la Ierusalim". M-am dus si-am platit în trei saptamâni tot, adica ce platit, ca n-am avut datorii pe la stat, n-am avut nimica, da’ mi-am scos toate drepturile. Trecut Sânta-Maria, 15 la noi, august, hramul bisericii si din 19 august am fost în Ierusalim, în ’96 în 19 august. Am prins ceremonia toata a Maicii Domnului de hram, ca ei-s cu doua saptamâni mai târziu ca noi, tin pe vechi si-am prins toata ceremonia. A doua zi, la ora noua si jumatate am fost în Ierusalim, în caminul românesc, a doua zi m-am dus pentru prima data la mormântul Maicii Domnului, c-o zâs niste români ca merg la mormântul Maicii Domnului. Zâc "Si eu merg". Primul drum catre mormântul Maicii Domnului o fost, dupa aceea am venit înapoi si-am intrat pe poarta lui Sf.Stefan si ne-am dus la Sf.Mormânt si la…asta…la grota unde-o stat Mântuitorul legat în butuci, la Golgota, la Biserica Învierii, biserica sus pe Muntele Ierihon unde s-o-naltat Mântuitorul si-o lasat talpa…asta…dreapta în piatra, nu-i ciment, în piatra, în munte de piatra o ramas imprimata talpa Mântuitorului. Am vizitat toate locurile unde-o facut Mântuitorul minuni, n-am putut intra la biserica în care-o cântat cocosul si s-o lepadat Petru de trei ori si n-am putut intra în Gradina lui Iuda, unde-o cumparat pamântul cu banii care l-o vândut pe Mântuitor. Astea doua locuri nu le-am putut intra. Da’ am intrat la izvoru’ unde l-o trimes Mântuitoru’ pe orb, de-o zâs "Mergi la Sion si te spala", am intrat când am ajuns la…la izvoru’ Vitezda…acolo unde erau multi…multa lume bolnava si numa’ unu care intra prima dupa ce tulbura apa Îngerul se facea sanatos.

Povestiti-ne, va rog, cum era ritualul de înmormântare la sat.

Daca este un tânar se pune muzica, se pune calareti, se pune masini, se pune motociclete, prosoape la toate lucrurile astea asa. Masa, casa…ca la o nunta, trei-patru rânduri de persoane, câte ai, la preoti la înmormântare la sat tot asa se da prosop, se face slujba în biserica, depinde cum îi mortu’, în ce zona. Ca înmormântare este foarte multa cheltuiala în partile noastre, aicea la Brasov îi mai putina cheltuiala, ca nu-i…nu-i atâta, adica nu se face obiceiurile care se face la tara, stiti… Eu când am fost de-o murit mama, m-am dus cu parintele ca s-o vedem, de-asa-mi trimisesera telefon ca mama e bolnava, da’ mama o fost cu picioarele bolnava de când o stiu eu, copil mic eram. Si când ne-am dus noi, am plecat la trei si douazeci de-aicea si-am ajuns acolo la sase douazeci, trei ore am facut pe drum, da’ o mânat parintele asa, numai nouazeci la ora o tinut, o fost si vremea…cum sa-ti spui eu, dinspre ziua si nu era aglomerata soseaua si când am ajuns am intrat în casa, adica, când am ajuns la coltu’ strazii, frate-miu iese sa se duca sa cheme sanitarul ca sa-i faca formolul ala, ca sa nu…ca era cald si sa nu cumva sa… Si zâce frate-miu "La ce-ai mai venit?" Si eu atuncea am început a plânge si zâc "Cum adica, nici la înmormântare nu ma primiti?", "Da’ de ce n-ai venit pâna acuma?", ca cica o juma’ de ora, numa’ atâta o vorbit, tot asa numara, c-atâta mai este si eu nu viu. Si-atuncea parintele, când am intrat înauntru cu masina, am descarcat ce-am avut în masina, îi spune lu’…întreaba pe fratele cel mai mare ca…cum va fi înmormântarea si când. Si fratele o zâs, zâce "Parinte, o murit ieri dimineata, azi o tinem, mâine tre’ s-o-ngropam ca nu se poate tinea, ca-i…n-o fost zacuta, asa din picioare o picat deodata". Si-atuncea parintele o zâs asa "Maica, daca baietii spune ca o-ngroapa mâine, hotaraste-te: mergi înapoi cu mine sau eu ma hodinesc o ora, doua si plec înapoi". Si tot fratele cel mare zâce "Nu, parinte, merge înapoi c-acolo are treaba, îi de una singura, aicea noi suntem toti si rezolvam treburile". Si-am facut cum o zâs frate-miu. Si-am plecat cu mortu’ de-acasa, la tot coltul – nu c-o fost mama – la tot coltul, la toata poarta era lume cu lumânari, cu ghivece cu flori, cu flori rupte din gradina, parintele o ramas atâta de impresionat si-atâta de emotionat, c-o zâs, c-o vorbit în biserica parintele paroh de-acolo… o plâns, n-o plâns lumea, da’ când o vorbit parintele Coman, atâta o plâns lumea, ca nu se-auzea în biserica, numa’ suspinari. Si zâce "Îmi pare rau ca n-am cunoscut-o în viata, dar, zâce, dupa cât vad, cred ca maica cu mama seamana". Mama era asa o femeie – si eu, daca nu cunosc pe nimenea, daca-l întâlnesc, imediat întreb "De unde esti, cum esti, ce faci, de unde-ai venit, ce…- mama era foarte primitoare, noi am învatat de la parinti sa primim strainii, sa dam pomana la saraci, sa facem fapte bune. Tata, mama nu ne-o-nvatat sa furam, sa plecam, sa ne certam, niciodata, la sapte copii sa-i cresti pân’ la vârsta maturitatii si sa fie toti oameni în societate si sa nu vina o femeie sau un barbat sa zâca "Uite ce-o facut baietu’ dumneata", n-o fost usor. O fost niste oameni – nu c-o fost parintii mei – da’ neamu’ nostru-s un fel de oameni linistiti, nu s-o bagat în politica, nu s-o bagat în scandaluri, nu s-o bagat…si-o vazut de treaba, de sufletul lui si de mântuirea lui si de casa care-o are. Si când o venit parintele acasa, am venit în seara aceea înapoi, când o venit parintele acasa, doar atâta o fost de-o intrat pe usa bucatariei si zâce lu’ nevasta-sa, lu’ doamna, Eugenia o cheama, da’ îi zâce Jeni: "Jeni, ce-am vazut eu ieri la Matca n-am vazut o viata-ntreaga de preot care-am preotit". Si-atuncea doamna zâce "Cum, ma?" Zâce "Tu, o fost trei rânduri de mese, am plecat cu mortu’ din capatu’ satului astuia si…" Asa se plimba la noi, la doua biserici si-ajunge la a treilea biserica unde se face înmormântarea, slujba înmormântarii si cimitirul e lânga biserica asta.

Se face ceva deosebit pe drum?

Aaa…se face popasuri, la noi se face, da’ în alta parte nu se face, da’ la noi se face popasurile iestea, cum ar fi douazeci si patru de vami sau douasprezece vami, le-mparteste: ori 24 ori 12, depinde de drumul care-l are si cum îl are. Si face preotul o eftenie, o evanghelie, si dupa aceea, când pleaca mortul, se arunca cu bani, se-mparteste…are pregatit servetele, servete adica, servete cu lumânare si cu ban legat la ea si-acolo când se citeste Evanghelia se pune-o punte – asa-i spune – un servet de-ala sub caruta, sub masina, ce este si îl da de pomana la oarecare femeie, cum o planuit ei de-acasa cum o plecat. Dar va spun…la noi îi foarte multa cheltuiala la o înmormântare. Trebui sa ai – eu în ’81 am cheltuit, cum erau miile atuncea, noua mii si sapte sute de lei. Erau banii atunci cum îs acusa miliardele.

Si la groapa se facea ceva?

La groapa se da o gaina peste groapa, se da o caldare cu apa dupa ce baga mortu’-n mormânt si merge o doamna, una pusa din familie ori din straini si stropeste împrejurul mormântului, a gropii si are o cana legata si cu apa acolo si o da de pomana tot asa la cineva cine-i propus de-acasa ori îi ruda ori îi strain, se duce si i-o da de pomana. Se face…se pune covor tot asa când iese mortu’ din casa, se pune…se face-o casa, acuma, înainte se facea din rogojina, da’ acuma se face din paturi. Pune patru deregi, bete de-astea asa mai subtiri, haraci, cum îi spunem noi, si le pune-asa si leaga la capete, jos pune o patura, acuma se pune plapuma, o plapuma, o perna, cearceaf, tot ce trebuieste omului de dormit. Si ca sa nu te bata vântul, aceea se numeste ca o casa, patura facuta si acoperita deasupra frumos, acuma cica se pune si icoane, n-am mai fost acusa mai…mai proaspat, n-am mai fost sa mai vad si eu o înmormântare cum se face. Si se da de pomana, se pune de la casa pâna la poarta metraje ori coverturi de-aiestea ori carpete ori pânzeturi, metri…metri asa de-o fusta, de-o rochita, depinde ce-are omul si cum are. Si pe-acelea toate le da de pomana.

De ce se arunca gaina peste groapa?

Ce se-arunca?

Gaina…

Nu, n-o arunca, o da peste groapa, o da de pomana vie.

Are vreo semnificatie?

Zâce ca ar fi semnificatia cu învierea, ceva legatura, da’ uite ca nici eu n-am întrebat pe parintele asa de-a maruntelu’ sa vad si eu care-i treaba, ca parintele-aicea degeaba-l întreb, dac-aicea nu se da…nu stie, numai pe parintele de-acolo tre’ sa-l întreb care-i semnificatia si ce are…nu stiu sa va spui aicea. Aicea…am ramas total…[Râde]

Multumim mult.