Din perspectiva părinţilor 

Îmi închipui că părinţii tăi au trăit aceste vremuri în mod diferit...
Părinţii ştiau că sabia lui Damocles a deportării atârna tot timpul deasupra capetelor noastre. Fireşte, eu nu eram conştient de faptul acesta şi mă bucur că niciodată în viaţă n-a trebuit să trec în mod conştient printr-o asemenea perioadă de primejdie şi de nesiguranţă.
După aceea a venit perioada comunistă. Îmi amintesc bine şi de naţionalizarea care a fost în ’48, când eram în clasa a treia. S-a făcut într-un mod cu totul civilizat. În 1945 sau poate ’46, farmacia a fost înapoiată familiei, după românizarea din 1940. Bunicul din partea lui tata a decedat curând după război şi tata a moştenit farmacia şi a fost proprietar timp de cam un an. Naţionalizarea n-a fost prea dramatică, a fost făcută de oameni care s-au comportat civilizat.
 
Ce a însemnat pentru părinţii tăi să devină brusc salariaţi, după ce fuseseră proprietari de farmacie cu personal?
Tata a acceptat naţionalizarea fără nicio problemă deosebită. El a avut un statut destul de precar tot timpul, pentru că bunicul meu avea principii. Când tata a absolvit universitatea, mai întâi l-a trimis să lucreze într-o altă farmacie, ca să înveţe meseria. După aceea a lucrat la el, dar a primit cel mai scăzut salariu posibil. S-a însurat şi mama a trebuit să lucreze şi ea, a lucrat ca secretară de limbă engleză la fabrica de conserve Timişoara. Locuiam într-o locuinţă mică, dar aveam totuşi o servitoare. Nu era mare lucru în acea perioadă. Trăiam în condiţii destul de modeste, dar tata nici nu avea ambiţii în acest sens. Pentru el, naţionalizarea nu a fost o lovitură prea mare, tranziţia de la un sistem la altul nu a fost prea traumatică. Ceea ce a fost traumatic în viaţa lor a fost de fapt războiul, deşi nu erau conştienţi de existenţa Holocaustului. Nu ştiau, nimeni nu ştia. Tata şi-a cumpărat o raniţă pentru cazul în care ar fi deportat, însă nimeni nu ştia că deportarea înseamnă nimicirea fizică a evreilor. Am aflat numai la sfârşitul războiului, adică după 23 august, când au început să fie eliberaţi evreii din lagăre, în special din lagărul de concentrare din Bor, din Iugoslavia, şi au ajuns la noi mulţi evrei originari din Ungaria. Mulţi dintre evreii eliberaţi au venit la Timişoara şi au fost primiţi de familii evreieşti, până au putut să se întoarcă acasă la ei. Noi am găzduit timp de câteva săptămâni un bărbier de undeva, dintr-un orăşel din Ungaria. Unii dintre ei au rămas în Timişoara, alţii s-au întors acasă, după eliberarea Ungariei. Abia atunci am aflat de lagărele de concentrare şi nici atunci nu ne-am dat seama de dimensiunile dezastrului. Cred că majoritatea evreilor au înţeles ce a fost cu adevărat Holocaustul abia în anii ’50.
 


Tata a fost proprietar timp de un an...

De la moartea bunicului, când tata a devenit proprietar şi până când farmacia a fost naţionalizată, tata, din punct de vedere „tehnic”, a fost „un capitalist care a exploatat” personalul farmaciei. Din cauza acestui an, eu am avut de suferit, ca fiu de capitalist, tot restul copilăriei şi tinereţii mele. A început de la şcoală, când toţi din clasă au fost făcuţi pionieri, cu foarte puţine excepţii, printre care şi eu. A fost o lovitură destul de serioasă pentru mine,deoarece faptul că am fost exclus din procesul normal m-a atins foarte neplăcut, cu toate că nu aveam niciun fel de iluzii în legătură cu pionierii, din punct de vedere ideologic.
După aceea s-a întâmplat ceva şi mai neplăcut. A urmat o aşa-numită perioadă de „ascuţire a luptei de clasă”. La 15 ani, când am terminat şcoala elementară şi în clasa a opta urma să intru în primul an de liceu, nu m-au primit din cauza „originii sociale nesănătoase”. Atunci, tata a căutat pentru mine o şcoală de meserii, ca să învăţ totuşi ceva. Din punct de vedere al statutului social, asta însemna o degradare, ca să nu mai vorbim de faptul că mi se părea complet nedrept să fiu pedepsit pentru păcatele părinţilor. Doi ani mai târziu, la sfârşitul clasei a IX-a, s-au produs schimbări politice şi secretara liceului, care ne era vecină, mi-a spus că ar exista o posibilitate să dau examene de diferenţă şi să fiu primit la liceu. La început mi se părea imposibil să învăţ în vacanţa de vară tot ce se învăţase, timp de doi ani, la liceu, însă materiile nu erau grele şi avusesem unele asemănătoare şi la şcoala de meserii. Tot în vară am învăţat şi franceza, care ar fi fost obstacolul cel mai mare, luând ore particulare cu profesorul Bong, figură cunoscută în oraş. Am dat toate examenele la sfârşitul verii şi am fost acceptat la Liceul Loga, în clasa a X-a. Deci nu am pierdut niciun an. În acea perioadă, clasa a X-a era ultima clasă de liceu şi nu exista bacalaureat. Pe atunci, partidul şi guvernul au ajuns la concluzia că nu există destui oameni cu studii superioare şi au făcut un efort special ca să accelereze procesul, desfiinţând bacalaureatul. După cei doi ani de şcoală profesională, la liceu am luat învăţătura în serios, ceea ce nu făcusem niciodată în trecut, şi am fost printre premianţii clasei. În trei clase paralele erau 120 de elevi, dintre care cinci au fost declaraţi premianţi şi puteau să intre la facultate fără examen. Aşa că am avut încă o dată noroc în viaţă şi am intrat la Politehnică, la Chimie industrială.
 
Care a fost atitudinea părinţilor faţă de idealul comunist? Mulţi evrei au fost atraşi de ideile marxist-leniniste.
Şi pe bună dreptate, pentru că, teoretic, eu îi înţeleg pe evreii care au devenit, după război, comunişti înflăcăraţi. La noi nu a fost cazul. Tata nu era tipul care să se dedice unei cauze politice. În tinereţe, a fost membru în organizaţia de tineret Haşomer, avea o orientare sionistă, însă nu în aşa măsură ca să părăsească ţara. De fapt, un singur membru din unitatea timişoreană a organizaţiei a emigrat în anii ’30 şi a devenit ministru adjunct: Gertler, un prieten personal al lui tata, cu care a corespondat tot timpul. În 1963, când am ajuns în Israel, tata avea mari speranţe că el ne va ajuta, însă Gertler a decedat la scurt timp după venirea noastră. Ideologia nu a jucat niciun rol de seamă la noi în familie. De exemplu, pentru mine a fost foarte important să fiu primit pionier, ca să fiu ca toţi ceilalţi, nu din motive politice, că niciodată nu am luat în serios chestiile politice. Îmi închipui că brainwashing-ul a avut un anumit efect şi asupra noastră, în special în copilărie.
 
Se asculta în casă Europa Liberă?
Da, până s-a putut, dar la noi se auzea atât de puternic bruiajul, că nu puteam urmări ştirile. Era o maşină în pivniţa Prefecturii care făcea zgomot, bruia. Însă zvonuri ajungeau din când în când.
 
Cum ai văzut tu ideologia comunistă?
Eu, personal, nu am fost atras de această ideologie, probabil nu aş fi fost atras nici de un alt tip de ideologie. Nu o vedeam ca pe ceva complet negativ sau, cum ştim astăzi, nu mult mai bun decât nazismul sau fascismul. Am suferit ani de zile pentru că eram de „origine nesănătoasă”. Lupta de clasă ne-a fost explicată şi eu am văzut o anumită logică în asta. Pentru mine personal a fost foarte neplăcut, însă nu m-a preocupat, nu ţin minte să mă fi preocupat prea mult. Ştiam că vreau să scap din sistemul acesta şi să încep o viaţă nouă într-un alt loc. Nu uita că, în acea perioadă, comunismul părea că înaintează în toată lumea şi va cuceri o ţară după alta. Partidele comuniste erau extrem de puternice şi în Vest. Numai întâmplător Italia n-a devenit comunistă; şi Franţa părea şi ea foarte aproape de comunism. Faptul că primeam informaţii unilaterale a avut cu siguranţă o influenţă asupra noastră. Am ştiut că eu prefer să trăiesc în afara sferei comuniste, însă nu deoarece credeam că sistemul comunist este ceva catastrofal pentru omenire. Nu am respins această viziune în sine. Nu m-am simţit atras de ea, nici nu m-a convins, însă am înţeles regulile jocului. Dacă tatăl meu a fost capitalist, atunci, după regulile jocului, eu trebuia să fiu tratat ca un fiu de capitalist. Când am cerut să emigrez într-o ţară imperialistă, am înţeles că am încălcat regulile jocului. Nu am făcut o crimă, însă am transgresat, n-am respectat regulile jocului; deci, pe bună dreptate, ei m-au dat afară şi m-au azvârlit la câini. Le-am înţeles logica. Nu că le-am dat dreptate, dar nici nu m-am gândit să învinuiesc pe cineva. Ştiam că acesta e sistemul, nu puteam să blamez pe cineva anume pentru asta. În România situaţia nu era mai proastă ca în Ungaria; ba era chiar mai bună decât în Polonia. Deci aproape toată lumea pe care o cunoşteam trecea prin acelaşi proces. În contextul acesta, am înţeles că ceea ce mi se face mie are o anumită logică. Ceea ce mă preocupa era să reuşesc cât mai repede să plec şi să încep o viaţă nouă. Unul dintre romanele care m-au impresionat la acea vârstă era Luna si doi bani jumătate, a lui Maugham, inspirat din viaţa lui Gauguin care a părăsit lumea civilizată, a plecat pe o insulă destul de izolată, în Tahiti, ca să înceapă o viaţă nouă. Asta era ideea principală care mă atrăgea: să încep o viaţă nouă într-un alt loc, fiindcă aici nu e bine pentru mine.
 
Îţi aduci aminte de evenimentele din 1956, când a fost revoluţia din Ungaria?
Da, eu am fost atunci la Becicherecul Mic, deţinut în aceeaşi baracă cu Peter Freund[3]. Eu mi-amintesc puţin cam altfel de lucrurile astea, mai puţin eroic. Să spun cum a fost cu mine?
Sigur.
Am auzit că toată lumea iese pe Corso. Ştiam că e în legătură cu revoluţia, însă nu era ceva organizat. Toată lumea mergea acolo, am mers şi eu. Când am ajuns, se înainta pe coloane, arăta ca o demonstraţie. Am ajuns la capătul Corso-ului, între căminul de fete al Politehnicii şi parcul Scudier[4], când a apărut armata în camioane şi ne-a înconjurat din toate părţile. Eu eram în mijlocul mulţimii şi nu ştiu cum s-a întâmplat că am ajuns în faţă. Probabil că cei din faţă aveau baionetele la piept şi au fugit în spate, până am ajuns şi eu cu o baionetă la câţiva centimetri de pieptul meu. Ţin minte, era un soldat tânăr, roşu la faţă şi căruia îi tremurau mâinile. Poate eram naiv, dar eu nu mi-am închipuit că o să se dea ordin să tragă în noi, aşa că nu ţin minte să-mi fi fost frică. Fetele de la cămin ne strigau din ferestre: „Trăiască eroii!” Apoi am fost încărcaţi în camioane şi duşi la Becicherecul Mic. Majoritatea au fost lăsaţi acasă, după o noapte sau două. Când am fost interogat, din naivitate sau din prostie, am spus: „De ce se face aşa de mare caz din ceea ce s-a întâmplat, doar, conform Constituţiei, avem dreptul la demonstraţie!” (Râsete) Cu asta aş fi putut să-mi pecetluiesc soarta! Cred că dacă nu eram atât de tânăr – şi, cum aveam o baby face, păream şi mai tânăr decât eram – aş fi avut şi eu probleme ca alţii care au fost reţinuţi mai mult timp sau li s-a făcut proces. Le era clar că nu am organizat nimic. Am ajuns acolo mai mult sau mai puţin întâmplător. Zilele acelea la Becicherecul Mic au fost si ele un fel de aventură. Ni s-a dat să mâncăm ceva ce am poreclit spermă de elefanţi (râdem), un fel de macaroane fierte şi năut. Am fost eliberat după patru sau cinci zile, la câteva zile după majoritatea celorlalţi care au fost arestaţi odată cu mine.
 
Ştiai despre ce este vorba când te-ai alăturat demonstranţilor?
Nu, eu nu ştiam că iniţiativa venise de la o şedinţă a studenţilor de la Facultatea de Mecanică a Politehnicii, în ajunul demonstraţiei.
 
Ce ştiai depre ce se petrecea în Ungaria?
Despre Ungaria ştiam totul şi asta a avut o anumită influenţă asupra noastră. Se simţea eliberarea treptată a Ungariei, la radio se vorbea tot mai liber. Intervenţia ruşilor a venit mai târziu, după demonstraţia noastră. Iar la noi nu s-a mai mişcat nimic, după ce ni s-a explicat că evenimentele din Ungaria sunt organizate de imperialismul internaţional şi sunt o contrarevoluţie şi nu o revoluţie.