Răsfoind albumul de fotografii...

 Albumul a fost creat de sora mea, Anath Hanit[8], cu ocazia zilei mele de naştere de şaptezeci de ani. Aici vezi bunicii din partea lui tata în faţa farmaciei, iar aici sunt bunicii din Budapesta. Şi astea sunt telegramele pe care părinţii mei le-au primit de nunta lor la Hotel Carlton, care aparţinea unchiului mamei. Aici am locuit, strada Semenic, Take Ionescu. Asta a fost casa părintească. Atunci când s-a construit Prefectura, în ’38 sau ’39, când se transportau materialele, inginerul constructor mai trimitea din când în când câte o căruţă la câteva sute de metri de acolo, pe un teren viran. Când s-au strâns destule materiale, s-a construit casa asta. Uite adăpostul din grădina casei, unde, în timpul bombardamentului, făceam picnic. Asta e la un orfelinat. Când părinţii au văzut că nu sunt fericit la şcoala Spiru Haret, m-au mutat la Şcoala Normală de Aplicaţie, pe strada Pestalozzi. Şcoala Normală era şcoala unde studiau învăţătorii, iar la Şcoala de Aplicaţie îşi făceau stagiul tinerii învăţători. Era considerată o şcoală foarte bună. Când părinţii mei m-au înscris, clasa era deja plină, însă s-a mai deschis încă o clasă în orfelinat, lângă ei. Toţi copiii ăştia care sunt în uniformă sunt de la orfelinat. Weiss, cu bretele, e singurul care nu-i de la orfelinat.
În clasa a treia am avut un prieten, Petru Glück, un băiat genial, care a început să citească cărţi foarte devreme. Ne-am împrietenit, în fiecare zi mergeam împreună la şcoală. Băiatul ăsta a avut asupra mea o influenţă educativă mai puternică decât toate şcolile la care am învăţat. El a citit toată biblioteca părinţilor mei, a găsit şi o carte despre experienţe chimice. Eu eram în clasa a treia, el în clasa a patra. Am început să facem împreună experienţe.
La zece ani!
Tata ne furniza eprubetele şi substanţele. Da, ambii am devenit chimişti până la urmă! Ani după aceea ne-am dus să studiem chimia. El este şi acum în România. Nu mai suntem în legătură. La început am corespondat cu hărnicie, după aceea el a întrerupt legătura din motive personale, motive care pot fi înţelese, că nu era prea bine în România de atunci să ai legături cu ţări străine.
 
Nu ai încetat niciodată să citeşti.
Aşa e. Citeam mereu, în orice situaţie. Toată viaţa am citit. Chiar când lucram, la diferite fabrici, când colegii mei mergeau să fumeze, ceea ce era permis, eu luam o carte să citesc. De fapt, nu se vedea cu ochi prea buni faptul că eu citesc, în loc să muncesc. Fumatul era tolerat, dar nu cititul.
Poza asta este de când eram în ultima clasă de liceu şi am ieşit premiant pentru prima oară în tot parcursul meu şcolar. Aici eram soldat în armata română. Poza asta este din ’63. În ultimele mele luni în România, am făcut cu un prieten o excursie fantastică. Era un prieten de la liceu, cu care n-am fost prea apropiat, Horia Fara; însă odată ne-am întâlnit în oraş în faţa unei vitrine, unde era o hartă mare a României. Amândoi ne uitam la hartă. Am început să vorbim şi să ne uităm la regiunile din România, unde n-am fost încă niciodată. Am descoperit că şi el ar vrea să meargă acolo. Eu demult aş fi pornit la o excursie din asta dacă aş fi avut cu cine. Am hotărât pe loc să cumpărăm harta, am luat-o acasă, am desfăşurat-o pe jos şi am plănuit o excursie fantastică, din Ţara Oaşului, prin munţii Rodnei, prin Carpaţii Răsăriteni şi cu plutele pe Bistriţa... Am mers pe jos câteva săptămâni, traversând o parte considerabilă a regiunii muntoase a României. Am stat la ţărani, chiar în stâne părăsite, aveam o pătură cu noi, am dormit pe unde apucam.
Aici este Aviva...
O frumuseţe!
E şi acum o frumuseţe. Însă atunci era încă elevă de liceu, campioană pe judeţ la olimpiada de matematică şi balerina cea mai talentată de la şcoala de balet. O combinaţie specială. Poza asta e făcută pe scena Operei. În timpul studiilor mele la Technion, numai ea a muncit. Salariul ei era singura noastră sursă de venit, că nu am primit niciun fel de bursă. Eu am sosit în noiembrie în Israel, cursurile începuseră deja. Încă nu ştiam limba, aşa că nu se punea deloc problema să încep să studiez. Nici în semestrul al doilea nu m-au primit, dar aveam dreptul să particip la câteva cursuri ca auditor. Lucram ca laborant la fabrica Şemen, fabrică de ulei şi săpun, şi mergeam şi la Technion, la cursuri. Între timp, am continuat să învăţ limba, pentru că la chibuţ nu terminasem cursul.
Am ajuns în sfârşit la Technion, unde am studiat doi ani. Mi-au recunoscut primii doi ani din România, deşi nu prea aveam dovezi că am fost student. A fost o perioadă extrem de dificilă pentru mine, pentru că tot sistemul era total diferit de ceea ce cunoscusem în România. În România trebuia să înveţi materia şi să ştii s-o repeţi. În Israel trebuia să rezolvi probleme, nu trebuia să ştii nimic pe de rost, puteai să iei cu tine la examene orice carte, chiar şi un geamantan cu cărţi, tot ce voiai. Examenele durau trei ore, totul era în scris, nimic oral. Problemele nu erau toate de tip matematic. Se creau anumite probleme de chimie industrială etc. şi trebuia să demonstrezi că eşti capabil să te descurci. Nu ştiam destul de bine limba, nici engleza nu o ştiam prea bine, iar toate cărţile erau în engleză. Închipuie-ţi ce a însemnat să trec, după o întrerupere de cinci ani, de la un învăţământ unde totul era în româneşte la unul în ebraică şi engleză, cu un sistem complet diferit. Atunci am înţeles că munca intelectuală poate să fie mult mai grea decât munca fizică.
Am avut ghinionul să termin facultatea tocmai când a izbucnit criza economică din ’66. A fost o criză serioasă, foarte mulţi oameni au fost concediaţi. Câteva luni mai târziu s-a declanşat războiul de şase zile, care a schimbat totul din temelii. Când am rămas şomer timp de trei luni, i-am spus Avivei că, până îmi găsesc de lucru, o să gătesc în fiecare zi trei feluri şi niciodată nu o să repet ceea ce am gătit. Asta a fost una dintre cele mai mari victorii ale mele: am avut un succes de nedescris cu gătitul. Toţi prietenii veneau şi fiecare voia să mănânce la noi, găteam tot soiul de feluri exotice, cum ar fi: gâscă umplută cu ficat şi cu castane. Mi-am permis toate fanteziile care apar în cărţile de bucate. Am o colecţie întreagă de cărţi de bucate şi asta a devenit un hobby. După trei luni, când mi-am găsit de lucru, un fost profesor mi-a propus să lucrez la Technion, la un proiect de cercetare pentru US Air Force. Aviva n-a mai vrut ca eu să abandonez gătitul, că i-a convenit. (Râsete) La Technion am avut prilejul să fac master în chemical engineering şi după aceea doctorat în polymer chemistry.
 
Când v-aţi căsătorit?
În ’64. Asta este poza noastră de nuntă. Cum a fost? Noi locuiam deja împreună, într-o cameră închiriată în locuinţa unei familii care credea că suntem căsătoriţi, când, de fapt, nu eram. Când am plecat la nuntă, trebuia să plecăm clandestin, să nu ne întrebe de ce suntem aşa traşi la şpiţ. M-ai întrebat adineaori cât de mult ştiam despre religie. Noi n-am vrut nuntă, am zis că mergem la rabinat să ne căsătorim şi le-am spus părinţilor: „Dacă vreţi, veniţi şi voi”. Ne-am prezentat toţi la rabinat, nunţi de astea fără festivităţi se făceau pe terasa de pe acoperişul rabinatului, iar când am ajuns la rând, m-au întrebat: „Unde-i minian[9]-ul?” Eu nu ştiam că trebuie minian. Nu ştiam că nu se poate face ceremonia dacă nu sunt zece bărbaţi. Norocul nostru că, împreună cu părinţii noştri, a mai venit şi un prieten al părinţilor, care era mai descurcăreţ. El a coborât în stradă şi a reuşit să convingă câţiva bărbaţi să ni se alăture pentru câteva minute. Aşa am reuşit să ne căsătorim. (Râdem) Asta a fost nunta. Tatăl Avivei a făcut poza asta înaintea casei.
 
În ziua nunţii, tu porţi o cămaşă şi un pulovăr, iar Aviva o jachetă. Sunteţi îmbrăcaţi foarte simplu.
Închipuie-ţi că locuiam într-o cameră cu un singur pat, sub care ne ţineam lucrurile într-o valiză. După aia am primit un ţrif, ştii ce e aia.
O baracă.
Aici este prima maşină, în’68, o maşină fiberglass, Carmel, o maşină israeliană cu motor Ford. Uite şi o poză de la ceremonia înmânării diplomei de doctorat – trebuia purtat costumul acesta, după moda anglo-saxonă.
Astea-s câteva poze din cariera mea militară „glorioasă”. Odată am încercat să număr cât timp am petrecut în armată, în Israel. Prima oară am fost luat la armată în ’67 şi ultima oară în ’91. Mulţi ani am fost rezervist. Când am fost rezervist, primeam ordin de chemare de două ori pe an. Timp de săptămâni sau chiar luni. A fost un an când am fost mobilizat şase luni, de pildă. În total am servit aproape trei ani în armata israeliană... Nu prea mi-a plăcut. Mă descurcam destul de bine, am avut de multe ori şi societate bună, însă cea mai mare plăcere la armată era când eram lăsat acasă în permisie. Şi chiar dacă puteam să plec doar pentru câteva ore, făceam totul ca să merg acasă.
 
Ai acceptat asta ca o necesitate.
Da. Şi am insistat să fiu la o unitate combatantă. La o anumită vârstă au vrut să mă transfere la o unitate necombatantă. Atunci m-am prezentat ca voluntar, să continui să servesc în vechea mea unitate, o unitate de recunoaştere. Ironia sorţii: am ajuns la o unitate de recunoaştere, eu, care nu am deloc simţ de orientare! Ai putut observa.
Da, aşa e!
Eram sigur că o să mă dea afară după o zi-două, dar niciodată nu şi-au dat seama care e situaţia. Nu au remarcat, căci totdeauna eram împreună cu alţii, mai buni decât mine, iar harta ştiam s-o citesc. Niciodată nu mi-a fost frică de duşmani, numai să nu rămân singur undeva şi să nu-mi mai găsesc drumul inapoi... (râdem), că atunci eram pierdut.
 
Ai fost şi în situaţii periculoase?
De două-trei ori. Niciodată nu am fost în luptă. Odată am fost într-o cazemată în Ramat HaGolan, într-o regiune care, între timp, a şi fost înapoiată Siriei, că se întindea adânc ca un triunghi în teritoriul sirian. Sirienii au făcut un atac de comando într-o noapte fără lună şi cu un vânt vijelios. Norocul meu că am fost atunci de pază cu un băiat mult mai tânăr decât mine, un băiat care era comandantul acestei fortăreţe, un student de la Technion. El era extrem de ager. A început să tragă cu mitraliera şi mitraliera s-a defectat după câteva gloanţe. L-am întrebat: „De ce ai tras?” „Mi s-a părut ceva.” A doua zi dimineaţa am găsit trei soldaţi morţi lângă sârma ghimpată din jurul fortăreţei. Fiecare glonţ pe care l-a tras a intrat în capul unuia şi s-au găsit urmele a încă vreo zece care au fugit, pentru că au crezut că au fost descoperiţi. Ăsta a fost momentul cel mai periculos pe care l-am trăit, dar nici atunci n-am tras, de fapt, niciun glonţ. O altă situaţie a fost când, într-o patrulă la graniţă, unul care mergea alături de mine a călcat pe o mină şi şi-a pierdut un picior. Întâmplător nu eu am fost acolo, ci el, cred că era o distanţă de câţiva metri între noi. Am auzit o explozie, nu ştiam ce e, nu ştiam că a călcat pe o mină. Comandantul a dat ordin să ne culcăm. Toţi ne-am aruncat pe burtă şi aşteptam. Credeam că suntem atacaţi. După câtva timp, cel de lângă mine a început să strige: Ein li reghel! Nu am picior! Se ştie că, la început, în prima clipă, omul nu simte durerea. Aşa am descoperit că el a călcat pe o mină. Ei bine, astea ar fi aventurile mele militare. În afară de asta, n-am fost niciodată într-o luptă.
Uite şi alte poze. Tambour e numele firmei industriale la care am lucrat treizeci de ani. Eu am fost specialistul de polimeri al firmei, cel mai mare fabricant de vopseluri în Israel până azi, care avea şi două fabrici de polimeri. Mai lucrez pentru ei din când în când. Şi acum, nouă ani după pensionare, mai primesc salarii de la ei pentru consultanţă.
Astea sunt poze de familie. Nepotul nostru, fiul lui Anath. Tot felul de evenimente familiale. Cu părinţii, cu unchiul din Budapesta, care a fost în vizită, şi cu un prieten al familiei. Mama, părinţii Avivei, Aviva, tata, eu. Asta e la Tiberias, unde tata a lucrat la o farmacie. Asta e în Bordeaux, eram la o conferinţă şi cina de gală a fost organizată în Saint-Émilion, într-o pivniţă de vinuri.
Precum ţi-am mai spus, noi am fost mulţi ani ocupaţi cu navigarea. Ne-am cumpărat o barcă cu pânze, încă înainte de a avea televizor, înainte de a avea locuinţă. După maşină, a fost prima achiziţie serioasă pe care am făcut-o în Israel; era realizarea unui vis din copilărie. Plecam în special în Sinai. Barca putea să fie pusă pe acoperişul maşinii, luam cu noi două corturi, bidoane cu apă, că nu aveam apă potabilă pe malul Mării Roşii. Într-unul din corturi dormeam, în celălalt stăteam în timpul zilei şi găteam. Cei câţiva zeci de litri de apă erau de ajuns pentru două săptămâni. Aveam şi o barcă cu vâsle, care putea fi umflată. Am făcut şi excursii în Deşertul Sinai, o regiune excepţională, unică în lume.
 
Aici sunteţi la o degustare de vinuri.
Da, nouă ne place să bem vin. Multă vreme am fost considerat specialist, că în Israel aproape nimeni nu cunoştea vinurile. De atunci situaţia s-a schimbat cu desăvârşire. Astăzi avem şi vinuri israeliene foarte bune.
 
Aţi ajuns în Israel ca Andrei (Bandi) Weiss şi Lia Reich.
Eu am vrut imediat să-mi schimb numele. După ce ne-am căsătorit, ne-am dus să ne schimbăm numele în Aviva şi Alon Gal.
 
De unde vine Gal?
În prima zi la chibuţ, am primit o carte: „Elef milim”[10], manual de limba ebraică. Mă preocupa deja treaba asta cu numele şi am căutat printre substantivele care apăreau acolo. (Râdem) „Gal” înseamnă „val”, iar noi eram îndrăgostiţi de mare, o noutate pentru nişte timişoreni ca noi. Cum spuneam, mai târziu ne-am cumpărat o barcă cu pânze cu care am navigat timp de douăzeci de ani. Am zis: „Ăsta e numele, e un nume scurt şi e pe la începutul alfabetului”. Încă nu ştiam că la examene, la Technion, nu te cheamă după alfabet, că este examen scris. În România ajungeam la rând numai după-amiază cu W-ul meu.
 
De ce ai vrut să îţi schimbi numele?
Pentru că visul meu era să încep o viaţă nouă. Schimbarea numelui a fost un fel de declaraţie simbolică a renaşterii mele. Mai era şi un motiv practic: şi Weiss şi Andrei erau nume incomode în ivrit. Pot fi scrise şi citite în numeroase combinaţii, aşa că nimeni nu ştia dacă sunt Andri, sau Endri sau Weiss, sau Wiss. Ebraizarea numelor era şi la modă, dar nu de asta am făcut-o. Eram hotărâţi să începem o viaţă nouă.
 

Casa "Brück", Piața Unirii. La parter era Farmacia Weiss. Foto Anath Hanit, 2014
 
Alon şi Aviva Gal, Haifa, 2014


 
Interviu realizat de Getta Neumann,
Haifa, Israel, noiembrie 2012