O viaţă nouă. Tradiţie, religie, identitate

 În ’63 am venit aici, am intrat direct într-un chibuţ ca să învăţ limba. Era atunci un sistem de ulpan-avoda, în care lucrai patru ore şi studiai patru ore. La un moment dat au căutat un voluntar care să se ocupe de turma de oi a chibuţului şi eu am ridicat mâna. Am fost singurul voluntar din tot ulpanul. Munca asta nu era o muncă de cioban, nicio legătură cu Mioriţa şi cu romantismul din folclorul românesc legat de oi şi ciobani. Oile trebuiau mulse înainte de răsăritul soarelui, aşa că mă sculam la trei dimineaţa ca să le mulg; se folosea pentru asta un aparat de muls care însă nu era perfect. Trebuiau scoase ultimele picături. Trebuie să iei în considerare că oile nu sunt animale complet domesticite, nu sunt ca vacile care se bucură să fie mulse. Oile sunt numai pe jumătate domesticite, deci se împotrivesc cu toată forţa şi cu toate fluidele pe care le au, tot ce au în organismul lor, cu care te pot bombarda. E o muncă scârboasă. În lunile astea cât am lucrat acolo, nu puteam să scap de mirosul de oaie. Aviva îmi spunea: „Ai miros de căciulă”. (Râdem) După chibuţ n-a mai urmat nicio perioadă „pastorală”, însă toată viaţa noastră, de atunci şi până acum, poate fi descrisă ca bună şi reuşită, din toate punctele de vedere.
 
De ce aţi ales Israelul şi nu altă ţară?
Pentru că emigrarea în Israel era posibilă şi consideram această destinaţie ca pe cea firească. Am înţeles ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi era destul de clar că evreii au nevoie de ţara lor. Ni se părea clar că viitorul cel mai promiţător e într-un loc precum Israelul, unde avem armata noastră şi putem fi independenţi şi responsabili de soarta noastră. Şi să ne simţim acasă.
 
În ce măsură cunoşteai tradiţia iudaică?
Eu am mers la lecţii de religie. În primii doi ani de şcoală primară, când eram singurul evreu în clasă, participam şi la orele de religie, aşa că ştiam religia creştină mai bine decât religia mea. La un moment dat a venit o învăţătoare de la şcoala evreiască, Frieda Kaufteil, şi a întrebat: „Este aici cineva evreu?” „Weiss!”, au spus toţi. (Râsete) Ea m-a înscris la lecţiile de religie. Nu era obligatoriu, însă eu am mers. Erau la şcoala evreiască. În clasa a patra, doamna Kaufteil a venit să predea la Loga şi a fost şi învăţătoarea mea în Fabrik, cea mai bună învăţătoare pe care am avut-o vreodată.
 
Aţi ţinut sărbătorile acasă, de exemplu Roş Haşana sau Iom Kipur?
Tata ţinea postul de Iom Kipur, sărbătoream şi Hanuca, iar de Pesah mâncam maţot, cât se găsea. Era considerat o delicatesă pe care toţi prietenii creştini voiau şi ei s-o guste. În afară de asta, nimic. Nici măcar Bar Miţva nu am avut. Când am împlinit 13 ani, de ziua mea de naştere, tata m-a convocat la o discuţie între patru ochi şi mi-a explicat că situaţia e grea şi că... Voia ca de acum să simt că am devenit şi eu un bărbat. Toată această discuţie era atât de nenaturală şi de forţată, că nu prea puteam s-o iau în serios. Mama s-a cam enervat pe tata că „spune astfel de lucruri copilului”. Asta a fost Bar Miţva-ua mea.
 
Cum se poate conserva identitatea de evreu, după părerea ta?
Am auzit de multe ori această întrebare, dar pe mine nu mă preocupă deloc. Eu nu sunt convins că păstrarea identităţii este o necesitate. Aici e nevoie de o explicaţie mai amplă. Cred că religiile monoteiste nu au fost o binefacere pentru omenire şi că omenirea a fost mai fericită înainte de apariţia lor. Din asta poţi să deduci ce gândesc eu despre religie. Odată cu apariţia religiilor monoteiste au apărut masacrele în numele religiei. Gândeşte-te la istoria antică a grecilor, de pildă. Ei nu au făcut niciun masacru în numele religiei. Din Biblie poţi să vezi deja că noi am început, creştinii au continuat şi musulmanii au continuat şi mai continuă. Aşadar, spre deosebire de marea majoritate, eu nu cred că invenţia religiei monoteiste a fost o invenţie atât de binecuvântată, nici că a adus ceva bun omenirii. Bineînţeles că nu putem şti cum ar fi fost dacă nu ar fi existat. Speculaţiile astea istorice au o valoare limitată. Oricum ar fi, nu prea văd ce valoare are conservarea identităţii evreieşti.
 
Ce înseamnă a fi evreu?
A suferi din cauza antisemitismului. Punct.
Este o definiţie negativă.
Toată copilăria mea asta a fost pentru mine definiţia identităţii evreieşti.
 
Ce înseamnă Israelul pentru tine?
Israelul este pentru mine cel mai bun loc unde pot trăi, ceea ce nu înseamnă că a fost atât de bine pentru evrei că şi-au conservat identitatea în cursul celor două mii de ani de diaspora. Eu cred că acea revoltă împotriva romanilor[5], din cauza căreia noi ne-am răspândit în toată lumea, a fost o treabă catastrofală, care ar fi putut fi evitată; însă, bine, să nu plângem după laptele vărsat demult[6]. Pentru mine nu este o tragedie nici că evreii din Statele Unite descresc în număr din cauza căsătoriilor mixte şi a asimilării. Nu consider asimilarea ca ceva negativ. Eu mă identific mai mult cu evreii elenizaţi din perioada herodiană, decât cu Bar Kochba din cauza căruia avem şi acum de suferit.
 
Cum explici contribuţia importantă a evreilor la cultura universală?
Se datorează dezvoltării unei inteligenţe peste medie. E o inteligenţă care nu s-a conservat, ci s-a dezvoltat în cursul diasporei. E bine că suntem inteligenţi şi că avem mulţi oameni care contribuie la dezvoltarea omenirii.
 
Vezi evreitatea ca o apartenenţă religioasă sau ca o apartenenţă etnică?
Din punctul meu de vedere, nici una, nici alta, pentru că, în cazul meu, faptul că sunt evreu s-a exprimat prin antisemitismul pe care l-am resimţit în clasa întâi şi a doua (râdem), când am aflat că sunt evreu. Noi eram o familie asimilată, aşa că, în educaţia mea de copil de vârstă preşcolară, subiectul nu a apărut deloc.
 
Ce părere ai despre sărbători şi datini, ca elemente formative ale identităţii?
După părerea mea, chestiile astea sunt destul de artificiale şi probabil şi demodate. Eu nu văd de ce, într-o lume modernă ca a noastră, aceste lucruri să fie de o importanţă deosebită. În toate tendinţele acestea religioase şi naţionale văd ceva regresiv.
 
Nu ai impresia că în Israel trecem de la identitatea de evreu, definită prin religie, etnie, tradiţie, refuzul celorlalţi de a ne accepta, la identitatea de israelian care ne aduce iarăşi într-o situaţie de paria...
...la nivel internaţional? E o analogie totală.
 
Care e soluţia? Renunţarea?
Nu! Eu niciodată n-am vorbit de renunţare, ea nici nu este posibilă, nu avem această opţiune. Când eram elev în clasa întâi, aş fi renunţat cu bucurie la această identitate, însă practic nu poţi să renunţi. Nu poţi. Nici evreii care şi-au schimbat religia nu au putut să renunţe. Nici măcar în Evul Mediu, chiar dacă, cu toată sinceritatea, erau dispuşi să îmbrătişeze catolicismul, mulţi nu au fost acceptaţi în mod automat ca neevrei, precum ştim. E de necrezut câţi conversos[7] din Spania şi Portugalia ştiau, şi după numeroase generaţii, că ei sunt urmaşi ai evreilor şi nu pentru că au avut ei această ambiţie. Inchiziţia a avut grijă ca fiecare să ştie despre fiecare de unde vine.